„Trebuie să creăm – şi încă în cel mai scurt timp posibil – un front defensiv real în Europa”
Winston Churchill, 1950
Recentul scandal al spionilor din România indică un singur lucru: confruntarea Est-Vest nu s-a terminat, de fapt, niciodată, doar că acum aceasta se practică preponderent la niveluri discrete, în spatele scenei. Din când în când, un scandal de tipul celui iţit la Bucureşti ne reaminteşte că acolo, dedesubt, temperatura e mare şi, uneori, când atinge cote de fierbere, dă un pic în clocot. Atunci intervin în scenă jurnaliştii, comentatorii politici. Dar dincolo de aspectul mediatic, miza întregii poveşti e una de securitate – când vezi acest tip de confruntări, îţi doreşti să fii într-un spaţiu în care garanţia de securitate să fie cât mai consistentă.
Direct în UE. Dar ce fel de UE?
Problemele de securitate ale zonei din afara NATO sunt departe de a fi soluţionate. În cazul RM, teza oficială presupune o strategie unică pentru spaţiul răsăritean: integrarea direct în UE, fără a trece prin filtrul Alianţei. Argumentele sunt deja uzate: neutralitate, dorinţa de a nu incita Rusia relativ la conflictul transnistrean etc., etc. La toate acestea se adaugă, recent, un argument mai consistent – cel puţin, în ochii celor care îl formulează. Celor care spun că RM nu are o soluţie de securitate reală decât prin intermediul NATO li se răspunde, superior, că prin integrarea în UE se va răspunde tocmai acestei nevoi de securitate, din moment ce Bruxellesul vrea să devină, din ce în ce mai intens în ultima vreme, un actor coerent şi impetuos pe piaţa de securitate globală. Argumentul acesta se aude tot mai des şi la Chişinău, dar şi la Kiev. „Direct în UE” devine sinonim cu „direct în spaţiul de securitate al UE”. În esenţă, ideea că Uniunea năzuieşte să devină aşa ceva este corectă. Dar că asta permite evitarea NATO şi estompează temerile unora din Est care văd roşu atunci când aud de extinderea Alianţei Tratatului de Nord – nu. Dimpotrivă!
Un actor de securitate care încurcă lucrurile
Eforturile UE de a deveni actor pe scena securităţii globale sunt din ce în ce mai vizibile, cel puţin la nivel declarativ. Pe 9 februarie 2009, Parlamentul European emite o Rezoluţie referitoare la strategia europeană de securitate şi politica europeană de securitate comună, unde se fac următoarele recomandări: UE trebuie să îşi dezvolte autonomia strategică printr-o politică externă, de securitate şi apărare puternică (PESA) „pentru a-şi apăra interesele la nivel mondial”; nevoia coordonării acţiunilor UE şi NATO la nivel de securitate, cu „respectarea autonomiei şi înţelegerii reciproce în cazul unor abordări strategice diferite”; o politică de apărare comună în Europa necesită „o forţă armată europeană integrată, ce trebuie să fie echipată cu sisteme de armament comune”, iar UE ar trebui să dispună de „un efectiv permanent de 60.000 de soldaţi”; trebuie susţinute programele europene de tip Eurofighter, care va fi coloana vertebrală a celor cinci Forţe Aeriene Europene în anii următori. E bine sau e rău pentru parcursul european al neutrei RM? În realitate, pentru cei care pretind că integrarea în UE nu afectează sensibilitatea unora cu pretenţii la „vecinătate apropiată”, e rău. Dar pentru a înţelege asta trebuie să ne întoarcem un pic în timp, cu mai bine de 50 de ani în urmă.
Moscova versus Europa
Secretul uitat al Europei este că procesul facerii ei postbelice a fost, deopotrivă, o naştere reuşită şi un avort. Prima este exemplificată de celebrul Tratat de constituire a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 1950 şi avându-l drept iniţiator şi, ulterior, preşedinte, pe Jean Monnet. De acolo a apărut Uniunea de astăzi. Avortul este Comunitatea Europeană de Apărare. Puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că acelaşi Jean Monnet a fost însărcinat cu elaborarea unui document crucial pentru Europa – un tratat similar celui semnat în 1950, dar în domeniul apărării. Aşa cum industriaşii francezi şi germani trebuiau să lucreze împreună, aşa urmau să facă şi soldaţii. Tratatul a căzut pentru că Franţa – la fel ca în 2005! – l-a respins în parlament. În august 1954, partidele gaullist (dreapta) şi comunist prăbuşeau documentul, flancate de un partid socialist divizat.
Important este pentru noi nu de ce a respins partidul preşedintelui Charles de Gaulle, promotorul „Europei patriilor”, un asemenea document, cât mai ales de ce l-au respins comuniştii. Argumentele Partidului Comunist Francez erau atunci cele ale Kominformului, adică ale Moscovei: nu trebuie admisă nicio construcţie de securitate, niciun efort de apărare mutual între statele europene şi care ar fi putut ameninţa patria comunismului, adică URSS şi posibilităţile ei de mişcare strategică. SUA erau suficiente ca inamic, iar scopul strategic al Moscovei era să împiedice cu orice preţ apariţia unui altui, potenţial, la graniţele sale. În termeni de securitate, orice proiect de genul „Europa comună” este un inamic pentru Moscova şi, în concluzie, trebuie împiedicat sau descurajat.
Astăzi este la fel. Deocamdată, Bruxellesul nu este un actor convingător în termeni de securitate, relaţiile dintre UE şi NATO fiind definite în special de aşa-numitele hotărâri „Berlin-Plus”, care au creat un mecanism pentru utilizarea europeană a mijloacelor aliaţilor. Dar printr-o politică de securitate coerentă a Europei, lucrurile par să se schimbe. Şi nu avem nicio garanţie să credem că Moscova şi-ar fi schimbat poziţia în această chestiune.
Criza proiectului răsăritean
În plină campanie electorală la Chişinău, din când în când, se mai ridică o voce care vituperează împotriva NATO sau explică, „doct” de ce nu are nevoie RM de aşa ceva.
Ideea este, cum am sugerat, complet eronată. O asemenea strategie de ocultare a NATO nu diminuează cu nimic animozităţile puterii regionale de la Răsărit. Căci Federaţia Rusă nu are doar cu NATO o problemă, ci cu orice structură de securitate occidentală colectivă care ar putea deveni jucător pe piaţa de securitate şi, pe termen mediu şi lung, virtuală contrapondere la Moscova. Că această structură se numeşte NATO sau UE, contează mai puţin. Altminteri spus: cu cât UE devine mai centrată pe problematica de securitate, cu atât mai mult se va mobiliza Rusia pentru a bloca integrarea „vecinătăţii apropiate”. Şi va spune din ce în ce mai răspicat că „neutralitatea” RM în traducere rusă este, deopotrivă, neutralitate faţă de NATO şi UE… Să fim bine înţeleşi. Asta nu înseamnă că Moscova are sau ar trebui să aibă un cuvânt de spus în eforturile de integrare ale unor ţări ca RM sau Ucraina. Înseamnă doar că evitarea NATO este o îmbătare cu apă rece. În realitate, strategia „direct în UE” evită eventual disonanţele cognitive ale elitei guvernante de la Chişinău sau Kiev, dar în niciun caz nu evită marile provocări de securitate regionale. În final, nu face decât să releve confuzia şi criza de proiect a elitelor locale din periferia răsăriteană, dar şi criza de viziune a elitelor de la Centru care încurajează aşa ceva.
Articolul a apărut iniţial în cotidianul Timpul www.timpul.md