el a visat la sufletul
unei magnolii de oţel!
şi mica lui bănuială, balon
colorat cu roşu marţian…
a vrut să zboare cât mai sus!
pe vers de lună plină, verde,
romantică… ochi de Venus.
şi-aşa, fragil, şi-a făcut
infuzie de dragoste…
din cele o mie de petale
ale lotusului…
nimic nu este imposibil!
de fapt, oţelul are aromă
de santal…
18 februarie 2009, 00:21
ORPHIKA, 2009
Frumoase versuri!
Mi-ai adus aminte de această poezie a mea:
Omul alb
(poezie inspirată din trezirea mea spirituală)
Căutam omul alb cu privirea de stâncă,
Acel punct de lumină adâncă
Nu o aflasem, el nu se născuse încă.
Găseam în schimb oameni coloraţi
La tot pasul, în tot ceasul,
În faţă, în spate, prin lume umblaţi.
Nu îi chemam să-mi schimbe aura,
Dar ei mi se iveau în viaţă
Cu nimburi diafane, ca şi spuma,
Roşii-movulii-galbene-albastre,
Curcubeie ce caută să-ţi şteargă urma,
Întâmplări cu ochi şi trup din vieţile noastre.
El m-a descoperit venind de departe,
Cu ochiul atent, m-a citit ca pe-o carte,
Eram înconjurată de culori moarte,
De oboseală şi de fascicule sparte.
Se născuse în timp ce eu îmbătrâneam
Orbită de furia curcubeului ce-l premăream
Simina S