Zilele trecute citeam că Mihai Eminescu a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste (este vorba de Luceafărul). De parcă nu ar fi fost şi aşa de ajuns că e citit (mai ales recitat) astăzi într-o grilă adesea osificată, Eminescu devine astfel un produs anecdotic, numai bun de aşezat într-o Carte a Recordurilor pe care am putea-o numi eufemistic Locul de Întâlnire al Celor Care au Prea Mult Timp Liber. Ceea ce şochează mai apoi este instrumentarul teoretic ce justifică o asemenea aşezare; singurul criteriu este cel cantitativ. Cu alte cuvinte, dacă în perioada următoare vreun obscur versificator (român sau nu) scrie un poem de dragoste ce are o silabă în plus faţă de cel eminescian, este foarte posibil ca Luceafărul să fie ireversibil detronat.
Ceea ce mi se pare simptomatic la o asemenea abordare este ideea că putem smulge un produs cultural din sfera lui precisă pentru a-l arunca într-o arenă în care el nu mai poate supravieţui decât alterându-se. Apoi, faptul în sine îmi prilejuieşte constatarea că ne aflăm într-un spaţiu obsedat de topuri, de clasamente de tot felul. Lucrurile trebuie neapărat ierarhizate, clasificate, introduse în mentalul colectiv într-o anume ordine… aceasta pare a fi ideea. Umblă frenetic prin lume întrebări de genul: care e cel mai mare poet? Care e cel mai mare prozator? Care este cea mai bună carte a secolului XX? Care este cel mai important roman românesc? Maniheist, produsul cultural se împarte după o paradigmă cel puţin inadecvată. Nichita Stănescu e mai puţin important decât Eminescu pentru simplul motiv că nu a scris niciodată un poem de dragoste de 98 de strofe, ratând astfel intrarea în Cartea Recordurilor?
Cultura este un domeniu al relativismelor de tot felul, este domeniul în care certitudinile absolute sunt de cele mai multe ori semne ale mediocrităţii. Desigur, distincţii estetice între poeţi de primul raft şi cei de rafturile trei-patru se pot face oricând, dar a alcătui clasamente şi a oferi premii ca la o cursă de atletism, este o eroare. Produsul literar nu este datat (deşi critici precum Eugen Negrici par a crede altfel), nu are termen de garanţie. Trecerea timpului poate transfigura orice operă literară aducând-o după caz, în prim – plan sau în planul secund al unei grile de lectură mereu în schimbare, căci, aşa cum există generaţii de scriitori, există şi generaţii de cititori. Mi mult chiar, generaţiile de cititori nu sunt nici ele omogene. Generaţia messenger de astăzi nu este lovită în bloc de superficialitate. Insular, există doze importante de profunzime (care, oricum, dintotdeauna sunt şi au fost minoritare). Eminescu este, deci , pentru unii un simplu făuritor de vers (de vreme ce este reţinut pentru… lungimea textelor), pentru alţii (din păcate şi aceştia destul de mulţi) Eminescu este geniul absolut, care poate fi privit ca reper în literatură, fizică, matematică, astronomie etc. Pentru mulţi, însă, este ceea ce cred ca ar trebui să fie: un poet care a trecut limba română dincolo de minoratul ei atât de evident în a doua jumătate a secolului XIX, primul poet român ce reuşeşte să articuleze un discurs liric coerent în contextul în care limba română era încă brudie (aşa o definise înainte Budai-Deleanu).
Pentru a ne întoarce la textele eminesciene cred că trebuie să boicotăm deopotrivă superficialitatea topurilor şi patetismul discursurilor publice care se inflamează vizibil în fiecare an în preajma datelor de 15 ianuarie şi 15 iunie. Când vom reuşi să facem asta, vom putea să ne bucură şi altfel decât la nivel declarativ de limpezimea ideilor din Odă (în metru antic), de robusteţea limbajului din Glossă ori de coerenţa viziunii din Scrisorile eminesciene… Până atunci, Eminescu este (încă) prezent în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste.
Salut acest excelent articol demolator de mituri. Aș adăuga că ar trebui combătută și promovarea ca actuală a ideologiei eminesciene, care, în contextul celei de-a doua jumătăți a secolului XIX era perfect acceptabilă, dar raportată la ziua de azi este reacționară, xenofobă și antisemită.
D-le Clej,
N-ati inteles nimic din articol, intr-adevar excelent.
Nu era vorba de demolat mituri si nici de ideologie aici.
Doar o analiza lucida, care va scapa cu desavirsire.
Persoana care semnează cu curaj vvv îşi arogă un monopol al înţelegerii. Eu îi recomand să citească şi acest articol al lui Ovidiu Ivancu http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9228 ca să vedeţi că e o continuitate în aceste articole.
Domnul Ivancu critică festivismul greţos de la aniversările Eminescu (transformat într-un mit, adeseori în scopuri politice) în acest articol şi dacă citeaţi cu atenţie ecoul meu aţi fi reţinut ceea ce am scris „ar trebui combătută și promovarea ca actuală a ideologiei eminesciene”, şi cred că folosirea condiţionalului optativ clarifică faptul că în acest articol nu e vorba de ideologia lui Eminescu. Aşa încât critica dumneavoastră mi se pare neîntemeiată.