Confucianismul
Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.
Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.
Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.
Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.
Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă.
Taoismul
Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.
Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.
Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.
Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii… Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut \”suge direct de la matcă\”. Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.
Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.
Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.
Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.
Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.
Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.
Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat…
\”Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.
Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.
De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este \”dorinţă\” şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este \”învăţătură\” şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea \”celor zece mii de fiinţe şi lucruri\”, ci nu se încumetă să aibă acţiune.\”
Lao Zi – Daodejing, capitolul LXIV