Nu cred că am avut vreun guvern, de la revoluţie încoace, care să nu fi promis că nu va abuza de ordonanţe de urgenţă şi care, la puţină vreme după ce şi-a început guvernarea, să nu fi „legiferat“ prin ordonanţe de parcă nu ar exista Parlament.
Din păcate, în fapt, dacă ne uităm la viteza de lucru a aleşilor noştri, Parlament nu prea este, oricum nu atât cât ar trebui astfel încât nevoile de legiferare să fie satisfăcute oportun pentru necesităţile vieţii publice. De aici, scuzele guvernelor succesive în ce priveşte abuzul de ordonanţe şi însuşi abuzul! Eu însumi nu aş vrea să scuz guvernele, deşi înţeleg raţiunile pentru care şi-au uitat aşa de repede promisiunile şi s-au pus pe emis ordonanţă după ordonanţă. Mai mult, pot pune deja mâna în foc că la fel va trebui să procedeze şi actualul guvern, cel puţin dacă noul Parlament nu-şi aminteşte că principala raţiune de a fi este legiferarea, nu cenzurarea exceselor legislative ale Guvernului.
Vreau să fiu limpede – ordonanţa de urgenţă este o procedură legală, cu temei constituţional, adesea poate compensa lentoarea celor două Camere ale Parlamentului, dar abuzul de ordonanţe nu mi se pare cea mai democratică procedură posibilă, chiar dacă Parlamentul poate cenzura ulterior ordonanţele Guvernului. Ca să nu mai spun că, adesea, între momentul producerii ordonanţei şi sancţionarea
sa – acceptare, modificare, respingere – de către Parlament, aceasta poate produce efecte ireversibile, uneori grave.
Ordonanţa pe baza căreia, prin hotărâre de guvern, contractul de explorare încheiat cu firma canadiană a devenit şi contract de exploatare a rezervelor de petrol şi gaze din platoul continental al Mării Negre, partea ce ne-a revenit în urma sentinţei Tribunalului de la Haga este un caz-şcoală, de manual aş spune, privind consecinţele unei ordonanţe de urgenţă, chiar dacă aceasta n-a devenit lege prin acordul Parlamentului. Deci, Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă, pe baza acesteia a emis hotărârea respectivă de guvern, Parlamentul a respins ordonanţa, dar contractul de explorare-exploatare încheiat cu firma canadiană e perfect valabil, „beton“ în formularea dlui Emil Boc! Dacă aşa este, ca şi preşedintele Băsescu, nu înţeleg motivul gâlcevii. Cum nu pricep ce înţelege dl Boc prin faptul că „va face totul“ pentru anularea contractului, dacă acesta e beton?! În ce mă priveşte, aş vrea să se poată găsi o chichiţă legală prin care contractul să fie denunţat şi România să poată profita mai bine de resursele care eventual există acolo. Dar dacă soluţie legală nu e, rămânem cu redevenţe de 3-13 procente şi fără vreun control asupra destinaţiei petrolului şi gazelor.
Nu ştiu cum se va sfârşi acest caz, oricum nu cred că avem prea multe motive de optimism. Pe de altă parte, nu e prima ordonanţă din ultimii vreo 20 de ani dată în favoarea unei singure firme, a vreunui „partener privilegiat“. Nu vreau să vorbesc de mită, nici de încălcarea voită a intereselor naţionale, că nu am probe. Dar ceva tot vreau! Dacă tot avem Parlament, dacă tot şi-a mărit bugetul pe vremuri de criză, aş vrea ca acesta să şi muncească.
Cu cât ar legifera mai repede şi mai bine, cu atât spaţiul liber pentru ordonanţe ar fi mai mic!
Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro