Pământul
îşi ia cu regularitate înapoi
tot ce din trupu-i a fost zămislit:
cocioabe, palate, zgârie nori
şi nu în această ordine…
şi lutul celor care…
cu mână vrednica – le-au ridicat –
spre a fi cu un pas…
mai aproape de cer.
Naivă şi zadarnică trudă!
Cerul este atât de înşelător!
Undeva… la orizont – pare – că se uneşte
cu Pământul.
Acolo, toate visele prind aripi
şi pot zbura – spre slava împlinirii!
Darnic şi rodnic este Pământul
pe care-l strivim făra urmă de resentiment
cu tot ce ne stă în putere şi putinţă:
piciorul încălţat cu opinci
sau pantofi de firmă…
căruţe şi cai de povară
maşini luxoase aflate în mare vogă,
tractoare ce „ară“ faţa pământului,
aerisind-o din când în când…
tancuri cu şenile – ce netezesc
„zbârciturile“ bătrânei Terre –
…….Neobosita „Cale Lactee“
le îndură pe toate cu stoicism.
Prea multă durere însă
face ca rănile să-i sângereze –
ţâşnind din adâncul sufletului…
ca o lavă fierbinte, incandescentă – topită –
în plânsu-i ce-a clocotit atâta vreme – în tăcere!
Misterioasa „zestre“ oferită de inima largă
a Pământului…
Natura – logodnica pe vecie a omului –
cu dărnicie,
va hrăni şi adăposti pentru o vreme…
făpturile noastre, atât de vrednice –
şi-atât de…
Efemere!