Am convingerea ca din cand in cand, e absolut necesar sa iesim din ameteala rutinei cotidiene, sa ne ingaduim un moment de respiro si sa incercam sa privim si sa-i privim pe cei din jur cu mai multa atentie. Nu de alta, dar schimband putin ritmul si sablonul robotizat al fiecarei zile, ajungem sa reobservam viata din jurul nostru. N-ar mai trece pe langa noi anotimpurile, si cu ele anii, nu ne-am mai mira sa vedem ciresele pe tarabe fara sa fi observat mai inaine pomii-n floare, nu ne-ar mai durea ascutit asfintitul atata timp cat am reusi sa gustam si lumina rasaritului, nu ne-am trezi straini intr-o lume noua, computerizata si usor depersonalizata dupa parerea mea, daca-am incerca sa intelegem si sa privim atent, prezentul. Sa recunoastem puntile de legatura nu numai cu trecutul nostru dar si cu viitorul, aflat in imediata vecinatate.
Eram in avion, intre Bucuresti si Amsterdam. Daca ma intreaba cineva ce-am facut cu exactitate pana la momentul imbarcarii, pot pune la dispozitia oricui, o lista detaliata: cafea, dus, plimbat caine, vizita scurta la parinti, birou, corespondenta, telefoane, control, decizii, planuri de actiune, apoi benzinarie, supermarket, bagaj, masina, aeroport…. Avion!
Am avut in tot caruselul asta, doar doua momente care m-au scos din ritmul normal si care mi-au monopolizat cumva intr-un mod deosebit, atentia: convorbirea telefonica cu un prieten mai mult decat drag care se afla-n departari si pe care l-am regasit gratie mijloacelor moderne de comunicatie, si imaginea celor doi tineri care-au trecut pe langa mine in avion, cautandu-si locul.
Un cuplu frumos, vesel, la aprox. 25 de ani, uitandu-se unul la altul cu multa caldura si doar auzindu-i vorbind langa mine, am realizat ca tot ei au fost cei care-au comentat din multime, la imbarcare, faptul ca cei cu carduri si bilete business au prioritate si nu asteapta la coada!
Odata intrati in avion, s-au uitat lung la noi, asezati deja la business class in scaune ceva mai putin inghesuite, cu ziare, reviste si fresh de portocale la discretie, privindu-ne cu o usoara fastaceala si cu dorinta muta dar vizibila, de a ne impartasi experienta.
Si uitandu-ma cu drag la tineretea lor, agitatia, exuberanta, freamatul pe care-l raspandeau in jur, am reusit sa ma detasez de situatie, si pentru un moment am ajuns sa ma intreb unde-au zburat anii mei… Nu ca mi-ar fi fost brusc dor de mine, cea de la 25 de ani !
N-au fost, in totalitate, vremuri demne de tinut minte, si toti cei care-am trait in Romania anilor respectivi, nu cred c-am strans la activ prea multe bucurii din perioada aia. Din contra! Mult prea multe mizerii si umilinte, toate izvorate din “marea grija a omului pentru om” ! Ma apuca durerea de stomac si mi se inclesteaza maxilarul numai cand imi aduc aminte chiar si pentru cateva secunde…
Eu la 25 de ani…
Cata relaxare si veselie pe fetele celor doi tineri, care-am inteles ca zboara spre America cu un stop de 3 zile la Amsterdam, comparativ cu mine la 25 de ani, singura, speriata, parte activa a cozilor interminabile de nopti intregi in ger si zloata, zgribulita de frig, cu privirea terna, muta si incetosata, in asteptarea celor 2 kg de oase … albe! 2kg de persoana! Cata diferenta…
Drumul celor doi spre America imi trezeste amintiri speciale. Aveam, cred, tot in jur de 25 de ani, cand absolut printr-o minune, un coleg de-al mamei de la Vama, mi-a dat o harta a Americii. Pe o parte harta fizica, pe cealalta parte, cea geo-politica. O harta imensa; despaturita, avea cred, cel putin doi m2!
Nu-si putea nimeni inchipui ce comoara-mi picase deodata-n mana! Mi-am anuntat toti prietenii din timp si ne-am strans, ca de obicei, la sfarsit de saptamana in garsoniera Simonei, prietena mea de-o viata.
Ori de cate ori ne strangeam la Simona, fiecare aducea de acasa, ce putea: cativa cartofi, ceapa, macaroane, pasta de tomate, muraturi, fasole, mere, nuci, conserve diverse, etc. Si inainte de a incepe orice discutie, faceam un fel de inventar al produselor si hotaram ce-ar trebui sa iasa din prepararea lor, dupa care ne imparteam frateste sarcinile si gateam… la gramada.
Din cand in cand reuseam sa facem rost de “produse de lux”, adica cele care nu se gaseau deloc sau erau crunt rationalizate, asa cum da bine intr-o “societate socialista multilateral dezvoltata”, si anume: zahar, ulei, oua, margarina… Iar cafeaua, cafeaua naturala era mana cereasca, un produs strict de contrabanda, pe care-l gaseam la un pret exorbitant !
Din toata saracia noastra, trebuie sa admit ca la Simona mancarea iesea intotdeauna buna, oricat de foame ne-ar fi fost si indiferent ce reuseam sa incropim: cartofi prajiti cu usturoi si branza rasa, tocanita de cartofi imbunatatita cu zacusca si cu garnitura de muraturi, fasole batuta, si daca nu aveam ulei, treceam la varianta “cartofi copti”, clatite, iar vara ne salvau salatele, pentru ca ierburi gaseam pe toate drumurile.
In momentele noastre cele mai grele si mai saracacioase, asta mai ales spre sfarsitul iernii, faceam cheta si cumparam de la fabrica de paine din apropiere franzela calda pe care o innobilam cu putina marmelada, gem sau magiun.
Inapoi la harta. Odata foamea pacalita, ne-am tolanit pe saltelele pliate-n forma de fotolii, ne-am aprins tigarile si-am inceput … Calatoria in America! Pe harta! Am analizat fiecare coltisor, fiecare stat, am strabatut “route 66”, am mers pe urmele apasilor, cowboy-lor, ne-am pierdut in Hollywood si ne-am incercat norocul in Vegas, am comentat razboiul de secesiune, am urmat drumul colonistilor spre vest, am urcat colinele in Frisco si ne-amplimbat pe ritmuri cubaneze, pe faleza, la Miami. Am dezbatut conflictele rasiale, etnice, religioase, problemele mormonilor, prohibitia si multe, multe altele.
Apoi cu pasul, prin marile orase, Washington DC, New York, Chicago, LA, prin parcurile naturale, Grand Canion, Yellowstone, am cutreierat munti si vai, ne-am bucurat de gheturile Alaskai. Fiecare venise blindat cu tot ce stia si ar fi putut afla despre America. Fiecare daruia celorlalti o parte de America, o portie mica de libertate!
La vremea respectiva, stiam, eram convinsi, ca nu o sa vedem niciodata cum arata o granita, nici macar biroul Serviciului Pasapoarte din Iorga dincolo de poarta de la strada, superpazita de altfel de militieni vigilenti care te-ar fi legitimat doar daca avei indrazneala sa fii in trecere prin zona.
Iar noi la vremea aia, nu eram niste copii visatori, prostiti de sistem. Eram prieteni adevarati, o mana de oameni ajunsi la un anumit grad de maturitate, educati; ingineri, medici, arhitecti, economisti. Toti, avizi de informatie; citeam mult, stiam mult, intelegeam si mai mult si ne exaspera in aceeasi masura, neputinta!
Toate actiunile noastre cuminti, nu reprezentau altceva decat refugiul din uratul realitatii din jur, fuga de minciuna generalizata la nivel national, si intr-un fel, singura forma de protest pe care ne-o permiteam. Puteau sa ne ia orice: lumina, apa, caldura, mancarea, libertatea fizica! N-au reusit insa niciodata sa ne ia libertatea mintii! N-au reusit niciodata sa ne prosteasca si sa ne faca sa credem in “binele” unui sistem corupt, fals, draconic. N-au reusit sa ne otraveasca sufletele si sa ne intunece visele. Noi nu puteam trece granita, dar puteam calatori la infinit, pe harta! Oriunde!
Tin minte ca excursia noastra s-a incheiat undeva aproape de 5 dimineata. Obositi, extenuati, ragusiti de vorba si de fum, dar cu o imensa multumire. Stiam mai mult. Si tot atunci am invatat cam tot ce stiu acum, despre America!
Revin la cei doi tineri din avion. Ei la 25 de ani, discutand de cluburi, moda, internet, excursii, masterate, iubire. Eu la 25… cocosata de griji si munca… toba de carte si posesoarea unei vointe greu de infrant!
Apoi…. Toata perioada de dupa ‘89: alergatura, alta scoala printre straini, perfectionarea, concurenta, goana nebuna dupa pozitie, functie, promovarea anevoioasa pe verticala, o alta clasa sociala, lupta pentru recunoasterea valorii de sine, samd .
Batalia acerba de a dovedi intr-o lume a barbatilor, ca femeie fiind si pe deasupra si est-europeana pot fi mai eficienta si mai buna nu numai decat un barbat dar mai buna decat un vest-european! Si dumnezeule…. Cate nopti nedormite, cate sacrificii, cate emotii si cata frica am inghitit in anii astia! Frica de a nu face fata postului pentru care muncisem ca un sclav, frica de a nu-mi pierde vointa de a reusi tot ce mi-am propus sa realizez, frica de a esua, frica de a nu ma pierde pe mine de mine, si mai presus de orice, frica de saracie…
Frica de saracie! Doar cine n-a gustat din plin saracia nu are frica de ea.
Si iarasi ma uit la cei doi tineri. Ei nu au frica de saracie; nu s-au intalnit cu ea niciodata. De fapt, ei nu au frica de absolut nimic: nici de “colegi binevoitori” care trimiteau scrisori de informare la secu, nici de activisti care din superpatriotism supravegheau benevol strada, si ca sa revenim la zilele noastre, nici macar frica pierderii locului de munca, frica de somaj! Nimic! Linistea de pe fetele lor imi confirma un singur lucru; poate cel mai important. Tinerii astia, se bucura de viata! Traiesc! Traiesc liber, iubesc liber, se plimba liber!
Ei, peste 24 de ani isi vor aminti cu drag prima excursie la Amsterdam si vacanta din America! Amintiri nedureroase…
Iar eu, femeie (spune-se) realizata profesional la cei aproape 49 de ani ai mei, din scaunul meu de la business class, as vrea sa le pot spune ca n-au nici cel mai mic motiv sa-si doreasca sa schimbe locul cu al meu.
As vrea sa le pot spune deschis si direct ca nimic din ce-i impresioneaza la prima vedere, incepand de la dira de parfum Dior si terminand cu hainele de marca, accesoriile Vuiton si bijuteriile Cartier n-au nici cea mai mica valoare! Nu reprezinta altceva decat “pansamente” peste rani vechi, incurabile! As vrea sa le pot spune ca nimic nu se compara cu bogatia lor, si ca as da orice sa schimb eu locul cu ei.
Si nu ma refer la varsta. N-as vrea sa fiu iarasi tanara. Nu varsta ma atrage, ci situatia.
Mi-as dori sa fi putut gusta sentimentul asta de libertate si implinire la 25 de ani. Sa fi putut lua de mana in liniste si fara teama, mana barbatului iubit, chiar daca ar fi avut o alta cetatenie. Sa fi putut merge inlantuiti impreuna oriunde, nu neaparat prin lume, dar macar pe strada!
Sa nu-mi fi fost dat, gandindu-ma la ce-a fost, sa port cu mine bagajul asta greu, de trecut marcat de griji, neputinte, umilinte, complexe si dureri.
Si mai presus de toate sa nu mai am in permanenta pe sub piele, ca un mucegai imposibil de starpit, sentimentul asta otravitor de dureros de irosire…
Noi ne-am nascut prea devreme, Mira, daca-mi permiti aceasta adresare, de la distanta celor cativa ani (in plus), de unde ma aflu… Felicitari pentru articol si multumesc. M-a emotionat intr-adevar.
Marianei si Valeriei,
Multumesc pentru cuvintele calde. Au o valoare deosebita pentru mine, mai
ales ca am inceput sa „cochetez” cu scrisul (la insistentele unui prieten
drag), de foarte putin timp. Iar ceea ce a emotionat… e doar un crampei
de mine …. in eter.
Articolul tau m-a emotionat profund; lacrimi se scurg pe obrazul meu…
Iti multumesc.
Emotie si durere.Te rog sa scrii mai mult. Exista o carte undeva cu povestirile astea? Unde?
Mira, m-ai transportat 20 si ceva de ani inapoi pe un drum ascuns dar nu uitat, insa cred ca vremea asta penibila te a facut persoana deosebita pe care esti astazi si citindu-ti articolul, cititorul intrevede o persoana buna,sensibila,calda,emotionala si rationala in acelasi timp, o persoana deosebita din felul care nu se poate gasi in nici un occident,este foarte frumos, multumesc inca o data…Cheers si pupici si Simonei