a nins, trist, ca şi cum ar fi ultima zăpadă. un plâns.
închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir.
am pierdut iubirea, a fugit… vinovată, pe lumina stranie a pietrelor din oraşul pierdut. şi tăcerea ei este sfâşietoare, cămaşă roşie din coajă de tamarilla. şi-am să tac şi eu, colecţie de cuţite ascuţite lunatic de mirarea unei uitări… şi-am să tac, ca şi cum ar fi prea puţină zăpadă şi prea mult sânge, de aşteptare…
nici timpul nu mai înţelege cine a schimbat actul patru din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovsky! şi-acum trebuie să înveţe mişcări de balet… şi, poate, să iubească! la uşă, îl aşteaptă… lebăda trădată!
31 ianuarie 2009, 10:36, Orphika