Uneori ne îndrăgostim de un loc la prima vedere. Şi, în timp, cu cât îl vizităm mai des, simţim că vrem să revenim, să împărtăşim cu alţi prieteni această dragoste. Un asemenea loc e, pentru mine, Shuni, sau Parcul Jabotinski, între Biniamina şi Zichron Yaakov, într-o zonă de podgorii, la poalele lui Ramat HaNadiv, un colţ de paradis, unde se împletesc istoria lumii, istoria Israelului, arheologia, arta, divertismentul, frumuseţile naturii, plăcerea unei mese copioase sau a unui simplu popas la o cafea, cam tot ceea ce ne-am dori de la o plimbare turistică, în mijloc de săptămână.
Se presupune că denumirea Shuni vine de la Shumi, sat amintit în Talmudul Ierusalmitean, loc în care se stabilise tribul Menashe. Prin secolele II-III înaintea erei noastre, sub dominaţie romană, aşezarea s-a bucurat de mare faimă şi prosperitate, fiind bogată în surse de apă, care alimentau şi Cesareea.
Chiar după parcarea maşinii, ne întâmpină Parcul Jabotinski (în amintirea lui Zeev Jabotinski), amenajat de Keren Kayemet le’Israel, cu ajutorul numeroşilor donatori, loc ideal pentru mici plimbări familiale, picnic la iarbă verde, jocuri pentru copii.
Un monument impresionant, deasupra unor pietre funerare, este dedicat luptătorilor din Etzel, care au pătruns în închisoarea din Acco, eliberând deţinuţii din Etzel şi Lehi. Coborâm pe una dintre cărări şi ne aflăm în faţa unor clădiri din secolul al XVIII-lea. Ne întâmpină Sara Yarden, directoarea muzeului Etzel, care ne povesteşte despre începuturile aşezării evreieşti în zonă. Prin anii 1912-13, Baronul Edward de Rothschild a cumpărat terenurile pentru a asigura o continuitate teritorială între aşezările de mai târziu, Biniamina şi Zichron Yaakov, zona numită Ghivat Biniamina, unde s-a înfiinţat baza organizaţiei \”Nili\”, condusă de Aharon Aharonsohn. După primul război mondial, în 1919, activitatea Baronului Rothschild la Shuni a continuat, şi, timp de trei ani s-a închegat nucleul primilor colonizatori ai Biniaminei, care s-au ocupat de agricultură, cultivarea de maslini şi migdali. După înfiinţarea Biniaminei (1922), la Shuni (Ghivat Biniamina) au continuat activităţile agricole şi calificarea noilor agricultori, dar în 1925 locul a fost abandonat.
În 1939 un grup de emigranţi evrei, aparţinând organizaţiei Beitar, întemeiază Tel Tzur, între Shuni şi Ramat HaNadiv. Aici încep antrenamentele combatanţilor din Etzel, organizaţie ilegală, sub mandat britanic, care învaţă folosirea armelor. După numai un an, membrii Etzel se stabilesc în clădirea Shuni, unde continuă pregătirea militară. În 16 august 1945 armata britanică atacă sediul de la Shuni şi arestează 20 de combatanţi, condamnaţi la lungi perioade de detenţiune. De la Shuni pornesc câteva acţiuni spectaculare, asupra depozitului de muniţii din Mahane 80, asupra sediului poliţiei engleze, şi asaltul închisorii din Acco, în urma cărora şi-au pierdut viaţa 11 luptători, comemoraţi prin monumentul de la intrarea în parc. Intrăm în Muzeul Etzel, înfiinţat prin grija foştilor combatanţi, vizionăm un film emoţionant, mărturii ale membrilor Etzel de odinioară, iar Sara Yarden ne prezintă cu dragoste şi nostalgie obiecte rămase din acele vremuri, dinaintea formării Statului Israel, pâna la înglobarea lui Etzel în Tzahal.
Sărbătorile \”vesele\” romane
Până în 1986 Shuni a rămas abandonat, apoi Keren Kayemet le’Israel a luat iniţiativa reconstituirii locului, a salvării relicvelor istorice, a refacerii clădirilor dărăpănate, transformându-l într-un obiectiv naţional, turistic şi istoric.
Ne despărţim de Sara Yarden şi ne îndreptăm spre teatrul roman, unde ne însoţeşte Dvora, directoarea muzeului arheologic şi al muzeului sculptorului Achiam Shoshany. Descoperit în urma săpăturilor arheologice efectuate de Eli Shenhav şi reconstruit ulterior, teatrul are o capacitate de peste 1000 de locuri. Aici aveau loc, pe timpul imperiului roman, sărbătorile \”vesele\” ale apei, denumite \”Mayamas\”, unde nu lipseau orgiile caracteristice perioadei, la care veneau romanii din zonele învecinate, în special din Cesareea. Piscine de diferite dimensiuni confereau sărbatorii un caracter special, iar spectatorii, aşezati în incinta teatrului, priveau, dincolo de scenă, jocurile şi ritualul apei din piscina principală, ornamentată cu un mozaic destul de bine conservat. Numeroase relicve din perioada romană şi-au găsit locul în micul muzeu arheologic, conceput de Dvora, care ne descrie cu lux de amănunte fiecare obiect, oale, ulcioare, scule chirurgicale, sticluţe pentru parfumuri şi ulei, monezi de aur, ornamente, simbolul legiunii a zecea romană, chiar şi o mică statuie, probabil a zeului Neptun. Tot în acest muzeu vedem numeroase fotografii care descriu evoluţia locului şi a escavărilor arheologice.
Ieşim din muzeu, plasat într-una din încăperile din jurul teatrului roman şi, coborând câteva trepte, ne aflăm în incinta Muzeului Achiam. Ni se prezintă un scurt film documentar despre Shuni şi istoria sa, apoi un altul, despre sculptorul Achiam Shoshani. Născut în 1916 lângă Yavneel, într-o familie de agricultori, de patru generaţii în Eretz Israel, Achiam s-a dedicat sculpturii, în lemn, metal, piatră, marmură, iar în 1947 emigrează în Franţa, unde îl cunoaşte pe Brâncuşi, multe din creaţiile sale fiind influenţate de artistul roman. După studiile de artă plastică la Paris, se stabileşte la Sevres, expune în numeroase galerii de artă din Franţa şi din alte ţări, iar în 1965 i se decernează \”Le Grand Prix des Beaux-Arts de la Ville de Paris\”. Creaţiile lui Achiam le întâlnim şi la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, alte numeroase sculpturi împodobesc oraşul Sevres şi grădinile lui.
În 2003 Achiam donează peste 90 de sculpturi muzeului de la Shuni, plasate atât în camere acoperite, cât şi în aer liber, în piscina romană şi în jurul ei. Artistul dorea ca vizitatorii să atingă operele sale, să le mângâie, să simtă lemnul, bronzul, piatra, mesajul creaţiilor sale, sculpturi de femei, mame, animale, busturi, personaje din Biblie, muzicanţi, dar şi expresia unor stări sufleteşti zguduitoare ( Holocaust, Doliu, Război). Achiam Shoshani se stinge din viaţă în 26 martie 2005, la Sevres, unde este înmormântat.
Ieşim din muzeul Achiam, încă mişcaţi de creativitatea acestui mare sculptor; pe treptele teatrului roman Dvora ne povesteşte alte detalii istorice despre Shuni. Aflăm că, după perioada romană, Shuni şi-a pierdut din faimă şi măreţie, în perioada bizantină teatrul a fost distrus, în acelaşi loc se fabrică ulei de măsline, în jurul teatrului vedem relicvele acestei mici industrii. În secolul XII cruciaţii au construit fortăreaţa Shuni, iar astăzi vedem clădiri din secolul XVIII, din timpul Imperiului Otoman. Spre sfârşitul perioadei otomane, Salim Huri, descendentul unei familii din Liban, cumpără această zonă (Hirbet Mayamas, după numele sărbătorii apei) şi plantează duzi, hrana viermilor de mătase. Mai târziu, la începutul secolului XX, Fundaţia Baronului Rothschild achiziţionează Shuni şi împrejurimile sale.
Un loc destinat vieţii artistice
Ne oprim câteva minute să admirăm teatrul roman, pavimentul orchestrei, perfect conservat, scena refacută şi, urcând pe terasă, deasupra teatrului, podgoriile şi natura înconjurătoare. Trecem pe lângă două birouri şi ne ia în primire Dr. Eli Antopolski, veche cunoştinţă. Eli e medic stomatolog, într-o bună zi, el şi soţia sa Bracha, colegă de profesie, au descoperit Shuni şi au decis să-i redea splendoarea de altădată, Eli a părăsit stomatologia, a înfiinţat un centru cultural, la Shuni, a preluat teatrul roman şi fortăreaţa şi, după o muncă sisifică, le-a transformat într-un loc artistic, pentru concerte, operă, spectacole de orice fel. În vechiul teatru roman, de câţiva ani, apar binecunoscuţi artişti ai scenei israeliene, Rita, Shlomo Artzi, Mati Caspi, formaţii de dans, muzică clasică şi modernă, orchestre, formaţii pop din ţară şi din străinătate, jazz şi tot ce poate interesa publicul, de orice vârstă şi preferinţe. De curând a concertat celebra formaţie Uriah Heep, în faţa unei audienţe de peste 1200 de spectatori.
Festivalul vinului, festivale de jazz, de muzică, de teatru, kleizmeri, balet, tot ce poate atrage un public însetat de cultură, îşi găsesc o scenă primitoare la Shuni, într-o atmosferă feerică. În plan sunt noi evenimente, precum \” Nopţile Biniaminei\”, de Pesah, cu muzică de toate genurile. Cu ajutorul unor sponsori, Eli Antopolski aduce farmecul întregii regiuni, între Zichron Yaakov şi Biniamina, în acest loc de vis, fortăreaţa Shuni. În perioadele ploioase, putem să ne bucurăm de jazz, stand-up comedy sau alte spectacole, în clubul Milestone, în jurul unor mese, într-o atmosferă de cafe-teatru, gustând din numeroasele feluri de mâncare preparate de soţia sa.
Ieşind din clubul de jazz, urcăm câteva trepte şi ajungem pe o imensă terasă, de unde putem admira teatrul roman, parcul de sculpturi, parcul Jabotinski, alte săpături arheologice şi podgoriile din zonă. Şi, tot la etaj, un mic restaurant, cu specific de bistro francez.
Despre Shuni, muzee, expoziţii, concerte, putem afla şi accesând site-ul internet www.shuni.co.il , permanent actualizat.
Eli are numeroase ambiţii şi, din cât îl cunosc, le va realiza. Între ele, crearea unui centru internaţional de artă şi spectacol, expoziţii şi sărbătorirea de evenimente speciale, familiale, naţionale sau internaţionale.
Cred că Shuni ar fi un loc ideal pentru un eveniment de genul \”Săptămâna României în Israel\”. Îi împărtăşesc gândul meu şi Eli, plin de entuziasm, îşi declară disponibilitatea să ajute într-un astfel de proiect, cointeresând presa, TV, numeroşii vizitatori ai locului şi membrii \”clubului Shuni\”, pentru ca israelienii fără legături cu România să ia cunoştiinţă de ceea ce poate oferi turismul şi cultura română.
Scriind aceste rânduri, arunc o mănusă Ambasadei României şi Institutului Cultural Român, promiţând ajutorul meu şi al lui Eli Antopolski, în cazul în care aceste instituţii vor fi interesate.
– Nu crezi că multe dintre proiectele tale sunt doar un vis? – îl întreb pe Eli la despărţire.
– Motto-ul meu, îmi răspunde, este ca visele sunt realizabile. Şi ai dovada în faţa ta, văzând transformările şi evoluţia acestui loc, desprins parcă dintr-o altă planetă.
Ne luăm rămas bun de la Shuni, păstrând în noi imagini suprapuse, epoci diferite, teatrul roman, sculpturile, relicvele arheologice, o părticică din istoria Israelului de altădată şi din cel de azi, un sentiment de apartenenţă şi dorinţa de a reveni, cât mai des, în acest colţ de rai, atât de ireal, dar atât de palpabil.