“Nedestinare” – aşa s-ar putea echivala în limba română titlul volumului Sorstalanság, care i-a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură. “Aceeaşi banală poveste”, îşi vor fi spus unii sceptici nemulţumiţi că o altă descriere a Holocaustului a fost răsplătită. “O surpriză nedorită”, îşi vor fi spus unii intelectuali maghiari, care în persoana premiatului îl vedeau pe scriitorul evreu, neafiliat cerculeţelor de influenţă locală, un supravieţuitor al fascismului şi al comunismului, care s-a autoexilat la bătrîneţe peste graniţele Ungariei. Cartea în sine a trecut, la apariţie, în 1975, nebăgată în seamă, cu toate că autorul, prin activitatea sa de ziarist şi traducător din literatura germană, se afla deja, la 46 de ani, în plină maturitate creatoare. A trebuit să cadă Zidul Berlinului şi cel de-al doilea totalitarism cu faţă inumană, pentru ca romanul să fie descoperit, iar Kertész Imre să fie celebrat.
Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu acela al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viaţă doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald şi Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte “întoarsă pe dos”, care ne răvăşeşte. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. Aparenţele se află într-un iremediabil conflict cu esenţele. Găsim doar puţine personaje aşa-zis pozitive în romanul Sorstalanság (Nedestinare) şi le percepem însuşirile benigne doar retroactiv, cînd siluetele nu mai există. Familia se adună, neliniştită, căci Tatăl a fost convocat într-un lagăr de muncă şi îşi face bagajele. Unchiul Lajos, pios şi grijuliu, îl ia la o parte pe băieţel, pentru a recita împreună cu el o rugăciune şi a-i împărtăşi că destinul evreilor “e o persecuţie neîntreruptă, de mii de ani”, pe care aceştia însă “trebuie să o accepte cu resemnare şi o răbdare plină de sacrificiu” (vezi În afara destinului, trad. Georgeta Hajdu, Buc., EST-Samuel Tastet Editeur, 2003). Opiniile unchiului sînt ascultate, dar numai din respect, iar flăcăul se uită între timp pe geam după fete, căci bătrînul e plicticos. Mai tîrziu, vine tatăl să-şi ia rămas-bun, frămîntat de teama pentru soarta viitoare a copilului (mai mult decît pentru a sa proprie!) şi copleşindu-l cu sfaturi părinteşti. Toate bune şi frumoase, dar “nu mai ştiu dacă din pricina asta mi-au dat lacrimile ori, pur şi simplu, din cauza epuizării” şi a respingerii unei afecţiuni cicălitoare. “În orice caz – mă gîndeam eu – măcar l-am făcut să plece, săracul, cu amintirea unei zile frumoase”. Despărţirea dintre tată şi fiu e pentru totdeauna.
În mod stupefiant, cartea e plină însă de personaje “pozitive” şi momente “plăcute” de o cu totul altă factură. Tînărul gimnazist Köves György, pe cînd se îndreaptă spre fabrica unde a fost repartizat la muncă forţată, e dat jos din autobuz, împreună cu toţi ceilalţi adolescenţi evrei, şi arestat în vederea deportării. Poliţistul care le deschide poarta spre Holocaust are un chip simpatic, le zîmbeşte, îi îndeamnă pe tineri să se joace, pentru a-şi petrece vremea într-un mod plăcut. Prima detenţie provizorie, în hambarul Vămii, e desigur preferabilă, prin răcoarea şi tihna pe care le oferă, în locul muncii din fabrică, sub arşiţa soarelui. Iar lucrurile înaintează astfel, într-un uluitor dublu registru. Ofiţerul de jandarmi care întîmpină grupurile de arestaţi e un bărbat chipeş, bine antrenat, “amintea puţin de eroii din filme, atrăgători, cu trăsături virile, cu o mustaţă brună, subţire, potrivită după modă, care dădea bine pe tenul bronzat”, deşi îi trimite răstit pe “jidani” să doarmă noaptea pe jos, în grajd, unde le e locul. Pe de altă parte, cîţiva colegi prizonieri par de-a dreptul respingători, în astuţia lor agitată de-a încerca să-şi negocieze eliberarea.
După o chinuitoare călătorie cu trenul de vite, chiar şi figura nemţilor beneficiază de aura zvonurilor favorabile, căci sînt “oameni curaţi, cinstiţi, iubitori de ordine-precizie-muncă, oameni care apreciază şi la alţii cînd întîlnesc asemenea trăsături de caracter”. Şeful deţinuţilor de la Auschwitz e pur şi simplu “îndrumătorul, ca să nu zic gazda noastră”. Încununare a monstruozităţii, evreii sînt gazaţi cu tot respectul: “sînt pînă la sfîrşit amabili cu ei, sînt înconjuraţi de grijă şi dragoste, copiii joacă mingea şi cîntă, iar locul acela, în care sînt sufocaţi, e chiar frumos, cuprins între gazon, crîng şi răzoare: pesemne de aceea, toate acestea mi-au creat pînă la urmă o senzaţie oarecum de glumă, ca un fel de poznă şcolărească”.
Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esenţială de ocolire a patetismului. Tragedia realităţii e “camuflată” de suprafaţa inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul aşteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrşit, cele două niveluri. Tehnica aşteptării amînate reprezintă una din virtuţile artistice predilecte ale scriitorului. Ea îşi găseşte justificarea în perspectiva naratorială “din interior”, căci totul e perceput şi relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenţei. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare şi evoluţie sufletească – devastatoarea debilizare şi involuţie fizică.
Tensiunea dintre evenimentele prezentate şi interpretarea lor răstălmăcită se dizolvă abia în punctul culminant al detenţiei protagonistului: foamea. “M-am transformat într-un vid, într-o gaură, şi toată strădania mea era îndreptată spre umplerea, desfiinţarea, reducerea la tăcere a acestui hău fără fund, din ce în ce mai exigent. Aveam ochi numai pentru asta, întreaga mea raţiune slujea acestui ţel, care-mi determina toate faptele şi, dacă n-am mîncat lemn, fier ori pietriş, era doar din pricină că acestea nu pot fi mestecate şi digerate. Am avut în schimb încercări cu nisipul şi, dacă se întîmpla să zăresc pe undeva iarbă, nu ezitam o clipă…”.
Experienţa taberei de muncă forţată videază viaţa din om: “N-aş fi crezut niciodată că într-un timp atît de scurt pot deveni un bătrîn veştejit. Acasă, pentru asta e nevoie de timp, cel puţin 50-60 de ani: aici au fost suficiente trei luni, pentru ca trupul meu să mă trădeze”. Redus la un profil scheletic, grav rănit la un picior şi rămas în imposibilitatea de a se mai deplasa, acoperindu-se cu zdrenţe puturoase, asistînd neputincios la sarabanda puricilor şi a păduchilor, care îi copleşesc trupul jigărit şi îi devoră rana deschisă, protagonistul mai speră doar să-şi amîne cu vreo cîteva ceasuri iminenta exterminare, în mijlocul forfotei de deţinuţi, oficialităţi şi magazioneri care-şi văd impasibili de ocupaţiile zilnice: “Aş vrea să mai trăiesc un pic, în acest lagăr de concentrare frumos”.
Încheierea neaşteptată a războiului şi eliberarea lagărului de către trupele americane sînt trăite undeva departe, într-o periferie a conştiinţei, ca admirate de pe lumea cealaltă. După relativa întremare fizică, o dilemă sfîşietoare stă în faţa supravieţuitorului: ce e de făcut? Care e drumul viitorului? Întoarcerea din morţi impune construirea unei identităţi. De o parte se află Occidentul, cu o nouă existenţă, cu eventualele studii universitare şi cariera profesională. De cealaltă parte e gîndul revenirii – dar ce să mai caute un evreu în Ungaria?! În acest impas, îi reapar în minte cuvintele jandarmului care, în cursul deportării, pe cînd vagonul de vite staţiona la graniţa maghiară, ivit pe neaşteptate în dreptul geamlîcului, i-a implorat pe prizonieri să-i înmîneze lui banii, giuvaerurile şi toate celelalte valori, căci acolo unde vor merge nu vor mai avea oricum nevoie de ele. Mai mare păcatul să le lase pe seama nemţilor, “că doar sînteţi şi voi maghiari, la urma urmei!”. Tragedia modelează destinul individului şi-l ajută în dobîndirea conştiinţei de sine. Protagonistul romanului, tot astfel cum odinioară autorul însuşi, alege să se întoarcă în Ungaria postbelică. Optează pentru a doua robie totalitară, sub spectrul comunismului, după ce alţii i-au impus-o pe prima, a fascismului.
*
O carte excepţională merita o transpunere cinematografică de excepţie. Este cazul filmului cu acelaşi titlu, Sorstalanság, cea mai grandioasă iniţiativă de producţie din istoria filmului maghiar. Trei sînt punctele sale de referinţă prestigioasă: scenariul scris de însuşi Kertész Imre (scriitor recompensat cu Premiul Nobel), coloana sonoră compusă de maestrul Ennio Morricone (muzician multipremiat al festivalurilor internaţionale) şi regia lui Koltai Lajos (fostul operator al regizorului Szabó István care, cu filmul Mefisto, cîştigase deja Premiul Oscar). Circa 150 de actori cu replici proprii şi aproximativ 10.000 de figuranţi (cu maxim de figuranţi într-o singură zi de filmare: 500 de persoane) şi un buget global de 13 milioane de dolari contribuie la edificiul unui spectacol cu totul impresionant. Spectatorii clujeni au avut privilegiul de a-l urmări recent, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania.
O diferenţă notabilă totuşi există, în trecerea de la mesajul scris la imaginea de pe marele ecran. Nu mai putea fi păstrată esenţiala strategie a “antitextului”, la care scriitorul recursese în romanul său – unde realităţi şi personaje pozitive erau diminuate, printr-o persiflare stilistică abia sesizată, în schimb realităţi şi personaje negative încercau a fi explicitate, prin conferirea unor aparenţe de “normalitate” favorabilă. Dar filmul lucrează nu cu vorbe, ci cu fapte, iar riscul alunecării în ieftina melodramă nu era neglijabil. Sînt conştienţi de acest lucru atît scenaristul, cît şi regizorul, care declară limpede că nu un alt reportaj despre Holocaust şi-au propus să facă, ci o operă de artă, despre destinul personal şi maturizarea forţată, tragică, a unui adolescent. Aşadar, acolo unde cuvintele nu pătrund pe peliculă, prim-planul îl ocupă protagonistul, Köves György, interpretat magistral de actorul-copil Nagy Marcell. Figura anodină, cu tenul arămiu şi părul cîrlionţat, cu ochii mari, abulici, doar rareori ironici, ai puştiului care notează, treptat, cum punctele de reper din jurul lui încep să dispară, sfîrşeşte în imaginea scheletizată, redusă la obiectualitatea elementară, a muribundului din lagărul de concentrare, azvîrlit într-o căruţă jerpelită, alături de alte trupuri stîlcite, fără a şti dacă se îndreaptă către spital sau către camera de gazare. Privirea lui, însă, urlă împotriva nedreptăţii. (Acelaşi prim-plan insistent, al figurii individului disperat şi dezrădăcinat, strivit de mecanismele istoriei, îl regăsim şi în finalul capodoperei Mefisto, edificate în jurul memorabilului Klaus Maria Brandauer. Sîntem, aşadar, într-o companie de elită).
Altminteri, filmul Sorstalanság nu recurge la strategii “zgomotoase”, urmează o naraţiune lineară, fără flash-back-uri şi fără imagini de arhivă. Nu istoria colectivă se tinde a fi reconstituită, ea rămîne doar undeva în fundal, pentru a privilegia istoria personală, cu micile evenimente cotidiene ale detenţiei. O asemenea monstruozitate nici nu putea fi, de altminteri, suportată în ansamblul său, trebuia segmentată pentru a fi percepută. Un an are 12 luni, cu 365 de zile, fiecare cu 24 de ore etc. Viziunea “la firul ierbii” e singura posibilă, pentru a se mai dilua oroarea inimaginabilă a crimei colective.
O situaţie nefericită, din timpul filmărilor, devine pînă la urmă o împrejurare favorabilă. Din cauza costurilor imense, la un moment dat, proiectul ajunge în stare de faliment. Munca este întreruptă, opera însăşi e pusă sub semnul întrebării. Dar suprema distincţie literară, pe care Kertész Imre o primeşte în anul 2002, relansează producţia, cu nouă vigoare şi noi investitori. Între timp, însă, copilul-protagonist a mai crescut, s-a înălţat, vocea i s-a îngroşat, fizionomia i s-a schimbat. Împreună cu “dieta exterminatoare” la care actorul e supus cu deliberare, aceste elemente vin să dea impresionante trăsături de veridicitate pe ecran, părînd a marca trecerea timpului, de-a lungul detenţiei.
Scriitorul maghiar aflat la temeliile capodoperei nu ezită să-şi uluiască cititorii, dar şi pe ziariştii care-i solicită interviuri în legătură cu experienţele sale autobiografice extreme, declarîndu-le: “Am resimţit cele mai radicale momente de fericire din viaţa mea în lagărul de concentrare. Nu vă puteţi închipui ce înseamnă să ţi se dea voie să stai culcat în spitalul lagărului, sau să beneficiezi de o pauză de zece minute, în mijlocul unei munci istovitoare. Să fii foarte aproape de moarte e de asemeni o formă de fericire. Simpla supravieţuire devine cea mai mare libertate”. Dacă pe linia contopirii extremelor şi a descoperirii fericirii, în situaţii existenţiale limită, romanul lui Kertész se înrudeşte strîns cu Jurnalul fericirii, al lui N. Steinhardt, filmul rezultat din cartea sa trimite cu gîndul la o altă referinţă răsunătoare. Doar italianul Roberto Benigni a mai îndrăznit, cu atîta vigoare impresionantă, în La vita è bella, să stoarcă sămînţa de comedie şi sarcasm din oceanul tragic al Holocaustului. Dar ceea ce la renumitul artist italian mai putea fi o formă – extremă – de protest şi rebeliune, în filmul lui Koltai Lajos, inspirat din romanul simili-autobiografic al lui Kertész Imre, e doar o nostalgică tînguire, o zadarnică şi sfîşietoare căutare a propriei identităţi.
Sorstalanság, cartea şi filmul cu acelaşi titlu, ne semnalează şi în prezent, la atîtea decenii de la consumarea unei tragedii istorice îngrozitoare, că trebuie să luăm aminte la realităţile care ni se desfăşoară sub priviri, pentru a le descifra înţelesurile ascunse de care ne putem sluji, ducîndu-le în adîncul sufletelor noastre, pentru a deveni mai puternici.