ACUM.TV

Privită din fotoliul meu, viaţa în satul bănăţean de azi e o îmbinare plină de succes între facilităţile din marile oraşe şi liniştea unui sătuc aflat la 45 de kilometri de Timişoara. De ce spun asta? Pentru că locuinţa proprietate personală e dotată cu toate facilităţile de care mă bucuram pe vremea când locuiam în Timişoara. Încălzire centrală. Baie. Bucătărie încorporată în living. Internet. În septembrie, când am luat decizia de a achiziţiona o casă, am avut de ales între preţurile exorbitante din împrejurimile Timişoarei şi sentimentul de apartenenţă într-o comunitate mică şi familială.

Aici m-am reântâlnit cu personaje despre care mai citeam doar în ziarele locale. Ţăranul bănăţean nu s-a schimbat foarte mult. Diferenţa de mentalitate de doar “50 de kilometri” e incredibil de mare. Omul simplu de la ţară încă mai crede în aceleaşi principii după care se ghida şi acum 50 de ani. Cu singura diferenţă că acum sunt mai puţini. Mult mai puţini. Majoritatea sunt plecaţi pe afară în încercarea de a le oferi odraslelor un viitor mai bun. Plecând din Timişoara cu ideea că satul bănăţean trebuie să se fi schimbat, aveam să am o mare dezamăgire. Odată ieşit de pe şoseaua principală, simţi cum lumea se schimbă şi, odată cu ea, începi şi tu să te schimbi. S-a format o prăpastie imensă între civilizaţie şi lumea rurală. Chiar dacă au acces la informaţie, majoritatea satelor având acces la internet, oamenii nu au înţeles încă utilitatea acestui serviciu. Ţăranul bănăţean încă mai are W.C-ul în curte, încă îşi aduce apă de la fântâna de la colţ, încă preferă să se încălzească la sobă. În momentul în care încerci să îi prezinţi avantajele pe termen lung ale unor modificări pe care le-ar putea aduce în propria gospodărie, te priveşte ciudat şi dă aprobator din cap.

Sat contra oraș

Viaţa la ţară e idilică. Dacă eşti vizitator. Dacă ajungi să faci parte dintr-o comunitate rurală începi să te loveşti de concepţiile învechite ale unei civilizaţii pe cale de dispariţie. Ca nou-venit eşti privit circumspect şi nu ţi se acordă nici măcar prezumţia de nevinovăţie. Încercările tale de a te integra sunt respinse cu uşurinţă de cei care “sunt de-ai locului”. Ca un exerciţiu de imagine, am încercat mereu să întind o mână de ajutor oricui are nevoie. Acum câteva zile îmi surprind vecinul încercând să taie un pom cu ajutorul unui joagăr probabil la fel de înaintat în vârstă ca vecinul meu. Îi propun să mă lase pe mine să îl tai. Având acces la tehnologie, drujba din dotare, îi explic că îl scutesc pe el de o muncă inutilă. Mi-a mulţumit frumos. Şi s-a întors la joagărul lui. Una din principalele însuşiri ale ţăranului bănăţean e mândria. Nu vei vedea niciunde un om mai mândru decât el. Aceeaşi mândrie care l-a ajutat să îşi revină după colectivizările forţate. Aceeaşi mândrie care l-a făcut să îşi transforme gospodăria într-o mică afacere. Aceeaşi mândrie care îl impiedică să renunţe la vechile unelte şi să îmbrăţişeze tehnologia.

Luat ca persoană singulară, ţăranul bănăţean e primitor. Te ia la el în casă şi te hrăneşte. Îţi întinde o mână de ajutor atunci când ai nevoie. Dar nu va deveni niciodată prietenul tău cel mai bun. Din punct de vedere sociologic, lumea rurală se loveşte de aceleaşi piedici. Lipsa unui acces real la informaţii. De aici şi multe din deciziile greşite luate. Vina o purtăm şi noi, “orăşenii”, pentru că nu depunem nici un efort în a educa lumea rurală. Trecem de câteva ori pe an prin sat aşa, de ochii lumii, împărţim promisiuni în stânga şi în dreapta şi plecăm la fel cum am venit. Înşirând cuvinte goale. Nu avem răbdare să îi explicăm ţăranului pe înţelesul lui ce înseamnă fondurile europene. Ce înseamnă o finanţare europeană. Ce înseamnă accesul la cultură. Şi atunci devenim la fel de vinovaţi ca ei.

Ca un tip care şi-a petrecut mare parte din copilărie hoinărind pe străzile unui sătuc uitat de lume la graniţa cu Serbia, pot să afirm cu aceeaşi mândrie specifică nouă, bănăţenilor, că oamenii simpli de aici sunt mult mai puri decât mulţi dintre noi. La ei totul se împarte între rău şi bine. Între da şi nu. Ce a rămas din vremurile alea? Un simţ al proprietăţii adânc împământenit în mintea fiecăruia. Credinţa în Dumnezeu. Credinţa că mâine va fi mai bine. Credinţa în propriile puteri, dar şi acea teamă de a se alinia la vremurile din care fac parte. Teama de a nu-i lăsa “pe ceilalţi” să intervină în orânduirile lor. Uneori mă surprind vorbind singur pe stradă.

Mă întreb câţi ani îi vor trebui societăţii să înţeleagă că şi lumea rurală face parte din aceeaşi clasă socială. Câţi ani le vor trebui “orăşenilor” să nu îi mai privească de sus pe cei “de la ţară”. Cât va mai dura până ţăranii vor avea acces la informaţie? Dar ajung acasă, mă aşez în fotoliu, deschid laptoptul, şi îmi spun că problemele astea nu sunt ale mele…

Acest articol a fost publicat duminică, 1 februarie 2009 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.