Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală şi nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reuşit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor şi în pofida diverselor scindări, să-şi păstreze o identitate aparte. Perceptele enunţate astăzi de marii maeştrii budişti sunt în mare aceleaşi enunţate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparaţie taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.
Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya. Acolo, prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La treizeci şi cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau „Cel Treaz”. Îşi petrece tot restul vieţii oferind învăţături şi moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.
Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noţiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acţiunile din vieţile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcţie de bagajul karmic pozitiv sau negativ, fiinţele trec printr-o înlănţuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenţei, variind de la zei şi până la fiinţe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conţine acţiune negativă sau pozitivă. În funcţie de acţiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.
Buddha a explicat viaţa ca pe o veşnică înlănţuire de dorinţe. Prin intermediul relaţiilor de cauzalitate generate de existenţa aspiraţiilor, se creează suferinţa permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înţelept trebuie să fie suprimarea dorinţei şi deci şi a suferinţei. Existenţa este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreţine această iluzie. Suprimând eul, omul reuşeşte să-şi înţeleagă haosul principial şi să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roţii, în spaţiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă…
Pentru a înţelege această stare ultimă de iluminare şi pentru a reuşi să atingi nirvana trebuie să renunţi la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în faţa suferinţei, dar şi în faţa plăcerii. Învăţătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigraţiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viaţa lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morţi finale, iniţiatice. Fiinţa nu se va mai întoarce, ieşind din ciclul samsarei şi pătrunzând în spaţiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spaţiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (nefiinţă), această stare este un ideal pe care omul înţelept speră să îl atingă prin meditaţie şi urmând cu stricteţe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înţeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniştea, ruperea totală de ciclul nesfârşit al samsarei.
Viaţa lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reuşea să îşi impună principiile în faţa celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele şi acţiunile sale care se circumscriau principiilor enunţate în prealabil, Buddha a reuşit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această şcoală au ieşi mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.
Şi, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice şi-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleaşi. Această primă şi importantă scindare nu a făcut decât să adapteze şi mai bine budismul la exigenţele realităţii unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reuşit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental şi a reuşit să influenţeze în mod decisiv istoria acestei zone.
Împărţită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez şi tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepţi recunoscuţi oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influenţa budistă este resimţită din plin chiar şi în occident, unde, deşi la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.
Shintoismul
Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradiţiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverşilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeităţi, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viaţa japonezilor – existau zeităţi chiar şi pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.
Cele mai importante fiinţe şi puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existenţa acestor noţiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât şi astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ţine de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălăşiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiţi ca entităţi aspaţiale, ci sunt determinaţi în mod decisiv de locul în care sălăşuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanţă.
Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeităţi au fost schimbate, însă în esenţă, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceştia ajungeau în scurt timp să gândească în acelaşi mod, să se adapteze la tradiţiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viaţă. Japonia a reuşit pe parcursul istoriei sale să se ţină la distanţă de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influenţe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reuşit să-şi păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulţi japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în acelaşi timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez şi astăzi numărul adepţilor săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.