Cadru universitar, fost politician, mereu scriitor si publicist de finete, Liviu Antonesei imbina catedra cu radioul si dilemele culturii cu progresul tehnic. Spirit mereu in cautare de noi si noi provocari, Liviu Antonesei este cu siguranta una dintre figurile efervescente ale mediului cultural românesc. Interviul de mai jos contureaza preocupari dintre cele mai diferite, imbinate cu ironia si problemele cu care ne confruntam cu totii. Doamnelor si domnilor…Liviu Antonesei!
Reporter: În contextul ultimei perioade… ce parere aveti despre criza culturii? Sau mai bine, se poate discuta despre o proaspat aparuta cultura a crizei?
Liviu Antonesei: Criza culturii e dintotdeauna! Daca nu s-ar simti în criza, cultura s-ar multumi cu autoreproducerea, cu rotirea în propriile limite dintr-un fel de moment inaugural. Sigur ca, pe fondul acestei crize permanente, sunt si crize acute si momente de liniste, de asezare, sa evocam momentul de gratie al filosofiei grecesti vechi, cel renascentist, secolul al XVIII-lea francez, filosofia clasica germana – afirmata tocmai când Germania se afla în una din cele mai puternice crize politice – sau, de ce nu?, momentul Junimii sau cel interbelic, daca ne uitam si în ograda proprie. Pe fondul actualei crize economico-financiare, de buna seama ca se afirma, timid deocamdata, criza nefiind înca la apogeu, si simptomele unei culturi a crizei. În opinia mea, criza economica si criza culturala în faza acuta nu sunt neaparat sincrone. Ma gândesc nu doar la exemplul deja dat al filosofiei germane, dar si la eflorescenta culturala, din mai toata lumea, inclusiv de la noi, din vremea „marii crize” de la 1929 – 1933, 1934! Si acum, desi criza economico-financiara se pregateste sa bata în plin, am senzatia ca proza româneasca, ca sa nu mai vorbesc de noua scoala de film, se pregatesc de noi succese!
Rep: Nu se mai asculta The Doors, si nici nu-si mai bate capul lumea cu greselile lui Platon. Cum vedeti sensul culturii din secolul XXI?
L.A.: Cred ca The Doors se mai asculta, cel putin aici la Iasi, ca m-am îngrijit, pe când faceam o emisiune de radio, sa endoxez tânara generatie, basca l-am evocat pe Morrison într-o proza care a avut ceva succes si în revista, si în carti! Lasând gluma, trebuie sa vedem si unde se mai asculta si unde nu, unde mai sunt cautate si unde nu greselile lui Platon. De pilda, în Polonia, pe care o vizitez de câteva ori pe an, Doors se vindea atât de bine încât nu era de gasit doar în nenumaratele magazine de muzica, ci si pe strada, la chioscuri. Eu mi-am luat de acolo, de Craciun, filmul, ca aici nu l-am gasit. Iar daca e sa evoc colectiile de texte ale marilor filosofi, am senzatia ca ei mai sunt inca preocupati de prostiile lui Platon. Însa, trebuie sa nu ne iluzionam. Nu acum si aici, dar nicaieri si niciodata, Platon ori alti mari filosofi n-au fost si nici nu vor fi pentru „masele largi, populare”, ci pentru niste elite, mai mari sau mai mici, dupa timp si dupa loc.
Rep.: Internet, PC Games, televiziune. Unde credeti c-ar fi locul valorilor, considerate perene, în acest context?
L.A.: Valorile perene, ca din acest motiv se si cheama asa, îsi au locul în orice lume normala. Ma refer la cele antice, deci Adevarul, Binele, Frumosul, iar pentru spatiul occidental, sentimentul iudeo-crestin al sacrului, dar si la cele moderne, aduse de revolutiile care au inaugurat modernitatea, adica Libertatea, Egalitatea si Fraternitate, asezate pe temeiul Legalitatii. Deci, indiferent de internet, jocuri pe computer si televiziune, daca aceste valori sunt vii, iar eu cred ca înca sunt, traim în normalitatea care de peste doua sute de ani se numeste democratie liberala. Fenomenele evocate de dumneavoastra sunt niste forme, care tin de evolutia tehnologiei si care nu exclud neaparat si explicit valorile. Ca ele pot fi pervertite, întoarse pe dos, e altceva, dar cum aratau ele în societatile totalitare, fie ele fasciste sau comuniste? Ba nu erau egale toate rasele, ba nu erau toate clasele, ca sa nu mai vorbesc despre cum aratau „libertatea” sau „solidaritatea”!
Despre politica si alti demoni
Rep.: Ati cochetat o vreme cu politica. Ce gust v-a lasat jungla politicii si a politicienilor si ce a generat ruptura de viata politica?
L.A.: Din pacate nu doar am cochetat, ci chiar am facut politica, ceea ce m-a îmbogatit cu un diabet, o intoleranta la gluten si am avut noroc ca am plecat, totusi, la vreme, înainte de a fi afectata grav inima! Va dati seama cam ce gust mi-a lasat! Scurt spus, ruptura de viata politica s-a produs din pricina dezgustului si a dorintei de a nu-mi compromite numele din pricina prostiei si/sau a ticalosiei altora. Eu nici nu aveam mare avere, aveam numai numele meu! Nu-mi pare totusi rau ca am trecut prin aceasta experienta. Pe de o parte, am avut o vizibilitate maxima asupra vietii publice românesti, pe care nu as fi avut-o altfel, pe de alta, m-am vindecat de orice iluzie legata de politica bastinasa. Pâna la experienta exercitiului puterii, credeam ca într-o parte sunt bunii, în cealalta raii, acum stiu ca bunii sunt extrem de putini, raii legiune si sunt distribuiti, chiar daca nu riguros simetric, în toate partidele.
Rep.: Tot în ceea ce priveste experientele avute ca membru al unei formatiuni politice, care este impresia pe care v-a creat-o turnura politica de dupa alegeri?
L.A.: Cred ca am schimbat un bâlci cu altul si nu neaparat cu unul de mai mult bun gust! S-a spus ca alianta dintre PD-L si PSD ar fi refacut FSN-ul initial. Nu cred ca e chiar asa, dar oricum e de prost gust si nu stiu cât va dura, mai ales ca exista tensiuni enorme si intrapartidice – sa ne gândim la cazul Oprea! – nu doar între cele doua partide aliate. Dincolo de faptul ca as preferat o alianta mai solida, mai rezistenta pe fondul crizei ce se instaleaza, exista si o parte buna în acest rau. De acum încolo, dincolo de oligofrenii politici incurabili, în mod uimitor, unii fiind intelectuali de elita ai acestei tari, nimeni nu va mai cauta îngeri în politichia româneasca, nici partide iesite din Imaculata Conceptiune. Acum, doar cine chiar nu vrea ori e interesat sa nu vrea, mai împarte câmpul politic authton în îngeri si demoni. Nu, sunt toti o apa si un pamânt. De altfel, peste tot e la fel, dar noua ne-a luat douazeci de ani ca sa întelegem asta – si nu toti!
Rep.: Credeti ca în Romania a început sa se inchege o timida cultura politica sau mai degraba este vorba tot de personaje care nu au nimic în comun cu anumite doctrine, dar care aleg calea politicii din interese aproape exclusiv personale?
L.A.: Daca se înfiripa o cultura politica, daca, aceasta e de gasit mai degraba în Universitati, la facultatile umaniste, si în societatea civila, politrucii nostri iubiti având cu totul alte prioritati, interesul propriu, avantajele si privilegiile, pe care si le ofera generos chiar si în vremuri grele. Vreau sa fiu limpede, nu condamn interesul personal cu totul, de ce ar mai face cineva politica? Condamn însa caracterul exclusiv al acestuia si faptul ca adesea excede cadrul legal. Dar ce sa ne miram, cînd fugitivul ministru de Interne al acestei aliante, ca si cel aflat în post, au mari probleme cu legea! De cazuri mai celebre, precum dl. Nastase, ascuns sub pulpana “matusii” si cea a trecutului Parlament, nici nu mai vorbesc.
Rep.: Mai aveti vreo intentie de a reveni în politica? De a fi convins de vreo doctrina sau de vreun personaj? Si daca da… care ar fi conditiile ce ar trebui îndeplinite de respectiva formatiune politica/respectiva persoana?
L.A.: În nici un caz! Cred ca motivele sunt evidente. Am facut deja politica în ilegalitate, în opozitie si la putere – ultima postura fiind si cea mai ingrata, mai neplacuta! – ce-ar putea sa-mi mai ofere mie politica în afara de noi boli? Nefiind o structura care sa socoteasca politica o sursa de crestere a nivelului de trai, am trait de fapt mai bine si înainte de a face politica si dupa aceea! Oricum, în momentul de fata nu exista la noi nici un partid si nici o persoana care sa ma poata convinge ca merita sa mai fac politica! Prima oara, m-au pacalit d-nii Manolescu, Paleologu, Sora, Doinas etc, adica elita PAC! Eu faceam „societate civila” în Alianta Civica, cum s-ar spune…
Intre valoare si paideia
Rep.: Este adusa constant în discutie chestiunea devalorizarii educatiei românesti, si în special a celei universitare. Din punctul dumneavoastra de vedere, care ar fi de fapt situatia din învatamântul superior, si ce masuri ar trebui luate de urgenta?
L.A.: Învatamântul universitar a ajuns un fel de colhoz, prin numarul studentilor ce excede spatiile universitare si personalul universitar – care umflat fiind cu pompa si el e extrem de degradat! -, care joaca functia de alfabetizare, când nu de scoala ajutatoare. S-a ajuns aici printr-un cumul de erori. Înfiintarea, dupa 1990, a unor universitati de stat în exces, ceea ce a condus la risipirea resurselor, deci la subfinantare, deci la aparitia locurilor cu taxa, deci la eliminarea examenului de admitere, cu toate consecintele lor. Se adauga la asta explozia de buticuri universitare înfiintate prin Legea 15/1990, care au început sa fie cât de cât reglementate abia dupa vreo zece ani. Ce trebuia facut – respectiv alocarea resurselor bugetare unui numar de 5 – 6 universitati de stat solide, instalarea de la bun început a unei „site” la înfiintarea celor particulare etc – nu s-a facut. Daca mai adaug scaderea pâna la nivel de liceu a primului ciclu Bolgona, as spune ca nu se mai poate face nimic! Daca as încerca sa fiu mai putin pesimist, as propune solutia belgiana. Si ei aveau mai multe universitati decât puteau duce, unele de foarte proasta calitate. Prin mijloace bugetare, le-au obligat sa constituie consortii de 5 – 6 universitati, cu una puternica în centru. În timp, lucrurile au început sa mearga. Universitatile anexa si-au alocat ciclul de licenta, cele puternice masteratele, doctoratele si cercetarea. Asta ar permite si o mai corecta alocare a resurselor financiare.
Rep.: Într-o societate „crizata” care este rolul scriitorului, al ideii, al esteticului?
L.A.: Scriitorul trebuie sa fie un martor si, daca are talentul necesar, un semnal de alarma, un avertisment. Singurul lucru care ne poate scoate din criza, din orice criza, de orice fel, sunt ideile. Fara idei, oricâte resurse ai investi în iesirea de criza, e pura risipa de bani si de timp. Fara estetic, ca si fara cognitiv, etic etc, omul este o fiinta incompleta, malformata. Deci toate cele evocate de d-voastra au mereu un rol în viata omului si a comunitatii, cu atât mai mult pe vremuri de criza.
Rep.: Considerati ca exista un conflict al culturilor, de tipul celui prezentat de Huntington si nu numai, sau este doar o chestiune artificiala, o idee “umflata” si potentata de media, ca si în cazul crizei economice?
L.A.: As vrea sa pot raspunde negativ la aceasta întrebare, sau sa afirm ca este o simpla inventie a media, dar din pacate lucrurile nu stau asa. Huntington, dincolo de unele erori de detaliu, a analizat perfect situatia de la începutul anilor 90 si a descris corect evolutiile pe care le traim. Ca exista un conflict între lumea noastra iudeo-crestina si occidentala si cea a Islamului radical, e limpede, cum exista si altele de mai mici proportii, între Islam si hinduism de pilda. La scara istorica, lucrurile pot fi întelese – Islamul e mai tînar cu vreo 500 si ceva de ani decât crestinismul (la vârsta de acum a Islamului, noi eram în plina epoca de razboaie religioase intracrestine!) si peste o mie mai tânar decît iudaismul, Islamul a avut o superba Renastere cu vreo patru sute de ani înaintea noastra, recuperându-ne si o parte a mostenirii greco-latine, dar nu a avut o modernizare proprie – asta înseama si laicitate, câstigata de noi acum mai putin de 300 de ani! –, maimutarind doar modernizarea occidentala etc. Daca iei doar kalasnikovul, dinamita, televizorul si computerul fara valorile care le-au facut posibile, desigur ca nu le dai cea mai buna întrebuintare! Deci, la scara istorica, lucrurile pot fi întelese, dar nu si acceptate! Ce sper? Ca Islamul radical sa fie domolit de cel moderat, ca lumea islamica sa se modernizeze. Altfel, nu avem solutie în afara segregarii complete ori a distrugerii reciprocae Oricum, de la 11 septembrie încoace, ne dam seama ca Huntington avea dreptate, nu Fukuyama, care acum pare un romantic incurabil.
Rep.: Printre planurile de emigrare din ce în ce mai extinse printre tineri, mai este loc pentru paideia?
L.A.: Pai, de-abia acum ar fi loc mai abitir! Cei care pleaca, ei, da, pleaca în locuri în care educatia e mai pretuita decât aici, deci ar avea interesul sa plece bine pregatiti! Pare cinic ce spun, dar cred ca fiecare individ are dreptul sa-si traiasca viata dupa propria sa alegere, deci unde si cum vrea. Dar nu trebuie sa le adresez eu vreun îndemn – în afara „capsunarilor”, oricum, pleaca si cei mai bine pregatiti dintre tinerii nostri. De ce nu ar face-o când, uitîndu-se la TV, dau peste mutrele care ne exaspereaza si pe noi, „batrânii” mai antrenati în rabdare?!
Articol scris in categoria Social, in data de 26 Ianuarie 2009, “Desteptarea”, Bacau