Roberto Hofman cinstește memoria unicului său fiuRoberto Hofman, pictor, locuieste in Metula, o mica si pitoreasca asezare din nordul Israelului, la granita cu Libanul.
Emigrat din Argentina, in 1986, Roberto se ocupa de pictura de peste 40 de ani. A expus in numeroase galerii si muzee, in Israel si in alte tari, face deseori parte din juriul concursurilor de arta, preda pictura, decoreaza scene, iar in prezent este directorul Galeriei Beit Hagvulot din Metula. Denumirea Beit Hagvulot are mai multe semnificatii, putind insemna atit ” Casa granitelor”, cit si a „limitelor”, de altfel, in engleza, traducerea de pe firma de la intrare este „Borderline”.
Un scurt comentariu, la radio, m-a determinat sa imbin o excursie, in nordul Israelului, cu vizitarea acestei galerii, in centrul Metulei, in fosta casa a lui Josef Haklai, care si-a adus o contributie deosebita la emigrarea ilegala a evreilor din Liban spre Israel.
Doi artisti sint prezentati in cadrul expozitiei, deja vizitata de peste 500 de persoane. Sapte tablouri sint creatiile lui Roberto, acrilic pe pinza; sar in ochi bogatia miscarii si energia care emana din fiecare, subiectele diferite, imbinarea de real si abstract, culorile vii si compozitiile multidimensionale, parca in relief, transmitind un dinamism ritmic, muzical, pulsind viata.
„Radacini”, „Geneza”, „Liniste”, „Fata Morgana”, „Poveste de dragoste” sint citeva dintre titluri. Toate picturile emana un mesaj optimist, bucuria de a trai. Roberto ne povesteste despre familia sa, sotia e medic stomatolog, are o fiica de 28 de ani, apoi ne puncteaza citeva dintre proiectele sale, expozitii in Spania si Italia, pregatiri pentru sarbatorirea a 60 de ani de la crearea statului Israel, incurajind noii veniti, implicati in domenii artistice. Apoi, cu modestie, ne relateaza despre activitatea sa de voluntar in cadrul ministerului apararii, pentru ajutorarea parintilor indoliati, care si-au pierdut fiii pe front, in misiuni militare, sau in urma atentatelor teroriste.
– Israelul face enorm pentru parintii si familiile celor cazuti la datorie ( nu ca alte tari, care dau un drapel impaturit), oferindu-le multa caldura, suport si dragoste.
Mi-o spune cu zimbetul pe buze, simt in tonul vocii lui o imensa dorinta de daruire, patriotism, nici un cuvint critic fata de tara si guvern, nici o umbra de cinism ( „politica nu isi are rost in acest cadru, intr-o galerie de arta, asta nu inseamna ca nu am ideile mele, pe care mi le sustin in alte ocazii”).
Roberto si-a pierdut unicul fiu, pe Alexandro, in 4 februarie 1997, in „Tragedia helicopterelor”. In misiune militara nocturna, doua helicoptere israeliene s-au ciocnit, inainte sa treaca granita cu Libanul, s-au prabusit linga kibutzul Dafna, si toti cei 73 de soldati din Zahal au murit pe loc. Alexandro care facea parte dintr-o unitate de elita, din Nahal, impreuna cu alti 10 colegi, era intr-unul dintre helicoptere. Din durerea de tata indoliat, Roberto si-a adunat toate resursele sufletesti si a devenit voluntar, in sprijinul altor familii indoliate. Astfel, l-a cunoscut pe Gavriel Lev, nascut in 1956, membru al kibutzului Maayan Baruch, agricultor, care, in 2003, a inceput sa se pasioneze de sculptura, luind lectii cu faimosul sculptor David Fein.
In al doilea raboi din Liban, in 2006, fiul sau, Haran, tanchist in divizia 188, cade la datorie, in ultimele zile ale ostilitatilor. Cei doi parinti indoliati se apropie sufleteste, iar Gabi Lev incepe sa sculpteze in marmora si piatra vulcanica.
In galerie, alaturi de cele 7 picturi ale lui Roberto, 27 de sculpturi ale lui Gavriel Lev ( fara titlu – numerotate de la 1 la 27) ne uimesc printr-un stil cu totul special, o imbinare intre figurativ, conceptual, abstract, linii curbe, armonice, dind senzatia ca personajele ies din piatra, pastrind legatura cu materia moarta din care au luat nastere, dar si cu pamintul si natura, pentru ca, aproape din fiecare sculptura, din pamint, ” din cap” – cum spune Gabi, rasare o floare, sau un cactus, vii, orientate spre cer, transmitind ideea de speranta, de viitor. Majoritatea sculpturilor expuse sint de culoare gri, dar, impreuna cu florile care fac parte integrala din creatie, percepem, si in acest caz, optimismul, legatura cu trecutul, totodata insa si aspiratia spre frumos si bucurie.
Desi cu stiluri si modalitati de exprimare artistica diferite, cei doi artisti transmit un mesaj comun, parintilor indurerati, dar si noua, vizitatorilor. Roberto reuseste sa-l sintetizeze in citeva fraze elocvente, spuse cu calm si incredere in viitor:
– Se poate si altfel! E comod sa fii intr-un colt si sa plingi, dar e mai bine si necesar sa traiesti. Nu pot retrai viata fiului meu, pentru ca voi inceta eu insumi sa traiesc si sa creez, iar pierderea va fi dubla. Viata e frumoasa, plina de farmec, iar tragediile familiare nu trebuie sa ne impiedice sa daruim altora din noi si sa ne bucuram noi insine de frumos.
*
Acest articol a fost publicat pentru prima oara in Jurnalul Saptamanii, Tel Aviv, Israel. Este preluat in memoriam, in 4 februarie se implinesc 12 ani de la „tragedia helicopterelor”.(VS)