Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puţine ori cei ce apreciază un lucru încearcă în acelaşi timp să îl şi înţeleagă, să pătrundă în esenţa sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc să survoleze la graniţele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu uşurinţă la exigenţele vieţii lor cotidiene. Sunt foarte puţini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învăţătura esoterică, sunt foarte puţini cei ce doresc să înţeleagă subtilităţile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.
Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrăţişează superficialitatea la fel de uşor cum cumpără o nouă maşină. Lumea occidentală se diferenţiază ideatic în mod decisiv faţă de lumea orientală, iar înţelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea \”profană\” a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care musteşte în zona orientală, se observă construcţia arhetipală a societăţii, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziţii neverificate. Din păcate, analiştii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări şi reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleaşi superstiţii dăunătoare oamenilor.
Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferenţele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toţi asiaticii în aceeaşi categorie standardizată de propria sa ignoranţă. Astfel, avem de exemplu diferenţe foarte mari între cultura japoneză şi restul culturii asiatice. Fiinţând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influenţe exterioare, tradiţiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent şi cu o Asie fărămiţată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunţat la regimul cazon.
Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înţelege meditaţiile filosofice decât prin prisma existenţei de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a \”Regatelor combatante\” în care incertitudinea era prezentă în permanenţă, ca un axis mundi, determinând existenţa fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniştea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepţional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămăşiţele unui Ev Mediu întunecat.
Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spaţiul oriental, religia se împleteşte cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în acelaşi timp şi sisteme religioase, având rituri specifice şi surprinzând în permanenţă cu supleţea lor conceptuală prin care au reuşit să reziste timpului.
Săptămâna viitoare: Budismul.