ACUM.TV

Tuvia Iuster – fie-i memoria binecuvântată

Ein Hod înseamnă pentru unii Muzeul Janco-Dada (după numele celebrului pictor Marcel Iancu, unul dintre părinţii Dadaismului, mişcare artistică de avangardă), pentru alţii – satul artiştilor, cu galeriile de artă şi atelierele de creaţie, întemeiat în 1953 de acelaşi Marcel Iancu, în sudul muntelui Carmel, la câţiva kilometri de Haifa. În Ein Hod au locuit faimoasa dansatoare şi coregrafă Gertrud Kraus, poeţii Natan Zach şi Haim Hefer, actorii Ghila Almagor şi Gavri Banai, cântăreţul Shlomo Artzi, pictorii Zahara Shatz, Michael Gross şi mulţi alţi artişti de valoare. Pentru mine însă, Ein Hod este, în primul rând, Tuvia Iuster.

Nu mai ţin minte când ne-am cunoscut, probabil la una dintre expoziţiile din Ein Hod, când au fost prezentate sculpturile lui. Dar, în scurt timp, ne-am împrietenit şi am găsit imediat un limbaj comun, cel al dragostei de oameni. Şi din acea zi, de câte ori plecam spre nord, cu turişti din diferite ţări, mă opream la Tuvia, mă îndreptam direct spre terasa casei sale, şi, înconjuraţi de zeci de sculpturi, ne aşezam la un „pahar de vorbe”.

Tuvia Iuster s-a născut la Braila, în 1931. După absolvirea unei şcoli de meserii în Bucureşti, lucrează ca model pentru sculptorii Boris Caragea, Zoe Băicoianu şi A. Szobotka, la Institutul de Arte Plastice din capitala României. Autodidact, modelează nuduri şi este încurajat de artişti să mânuiască dalta şi ciocanul. Primele sale sculpturi, „Sfarmă-Piatră” şi „Tânara” sunt acceptate la o expoziţie de grup, în 1958 obţine premiul doi la un concurs, însă, înainte de a putea primi acest premiu, emigrează în Israel şi, în 1959, se stabileşte în Ein-Hod, într-o veche casă abandonată, puţin în afara satului, devenind responsabil cu de toate, dar, mai ales, cu paza, fiind dotat cu o statură remarcabilă şi o musculatură de invidiat.

Cariera sa de sculptor capătă o nouă direcţie în Israel, fiind îndrumat de Marcel Iancu şi Rudy Leimann. În scurt timp însă, rebel din fire, iese de sub tutela dascălilor săi şi începe să sculpteze fără încetare, în bronz, lemn, piatră, fier, aluminiu, marmură, influenţat de Brâncuşi şi Henry Moore, dar reuşind să-şi impună propriul său stil. Deschide prima expoziţie personală în 1961 la Tel-Aviv, urmată de alte peste 40, în Israel, Italia, Franţa, Austria, Germania, USA, România. De-a lungul vieţii sale a creat peste 1000 de opere de artă, 600 fiind răspândite în multe colţuri ale lumii.

În anul 2004, în Editura Caleidoscop Cultural din Bucureşti apare cartea “Cântecul Pietrei”, conţinând fragmente din interviurile cu Tuvia şi articole scrise de sculptor de-a lungul anilor în publicaţiile de limbă română din Israel, precum şi note critice referitoare la opera sa. “Cântecul Pietrei” este un şirag de mărturisiri, unele dintre ele foarte intime, despre viaţa artistului, relaţia sa cu divinitatea, cu oamenii din jur, cu creaţia sa, un dialog cu el însuşi, care cuprinde atât lucruri simple legate de existenţa zilnică, cât şi crezurile sale:

“Eu lucram în fier şi nu urmăream neapărat exactitatea dimensiunilor, nu eram meseriaş, nu iubeam precizia… Aici a fost începutul de artă, de sculptură. Faptul că lucram cu metal cald, cu fier forjat, că apăreau forme finite. Numai că la şcoală nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia să devin specialist şi nu artist. Lucrarea mea trebuia să devină utilă, dar eu nu doream decât să fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viaţă întreagă, dar nu neaparat din spirit de opoziţie, ci prin incapacitate naturală de a fi precis. De altfel gândeam că un obiect care este foarte exact, care se potriveşte la milimetru este ceva puţin absurd.”

Un freamăt interior permanent, o căutare neîncetată a esenţei, a secretelor materiei şi a formei în care putea să îşi exprime sentimentele s-au cristalizat de-a lungul vieţii sale în sculpturi celebre precum “Sărutul”, “Scara lui Yaakov”, “Sacrificiul lui Itzhak Rabin”, “Eternitate”, “Internitate”, “Coloana”, ”Îmbrăţişarea”, ”Simbol”, ”Păsări”, ”Kama Sutra”, ”Clopot de luptă”, ”Clopot de pace”.

Orice subiect era atins de mâinile artistului cu delicateţe, parcă alintând marmura sau metalul, dar rezultatul final este întotdeauna plin de energie, transmiţând oamenilor din jur o gamă infinită de sentimente, de la simpla emoţie a contemplării, la revoltă, sau la percepţia diferită a divinităţii.

Această atingere a divinului o găsim sintetizată în cuvintele lui Tuvia:
”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forţă atât de uriaşă şi care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, şi spun a religiilor, fiindcă fiecare religie îşi are mistica ei, care încearcă să explice chiar forţa pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul şi alteori chiar absurdul.”

Tuvia a fost un perpetuum mobile, un neastâmpărat în artă şi în viaţă. Răsfăţat de femei, pe care la rândul lui ştia să le alinte, într-o permanentă goană dupa mirajul sexului frumos, Tuvia îşi exprima nevoia de a iubi şi a fi iubit în numeroase sculpturi de femei, după părerea mea cele mai reuşite opere ale sale. Pentru că Tuvia iubea femeia, era un nonconformist, însetat de noi aventuri. Permanent înconjurat de prieteni, plin de vitalitate, iubind oamenii, dar şi un pahar de vin bun, era totodată devotat copiilor săi, Baba şi Manu şi nepotului său Sorin care a crescut în casa artistului din mijlocul pădurii. Alături de Tuvia, ultima sa soţie, Silvia “a fost ca şi o mamă a copiilor mei, pentru că, fără să se impună ca mamă, şi fără să-şi ceară drepturi, ea şi-a îndeplinit foarte multe datorii, ceea ce arată un caracter nobil”.

Chiar în momentele sale grele, când sănătatea îi devenise precară, Tuvia a rămas un optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, casa lui fiind deschisă tuturor, aşteptând vizitatori cu care putea să închine un pahar, să îşi depene amintirile, sau numai să schimbe impresii despre artă. Atât în operă cât şi în viaţă, spiritul de aventură, forţa şi sensibilitatea au fost sursele sale de energie şi dragoste pentru oameni.

A murit în 27 Aprilie 2005, dar parcă a rămas între noi. Puţin timp după încetarea sa din viaţă, galeria Kastra din Haifa a prezentat o mică retrospectivă a creaţiilor sale. La comemorarea de un an de la deces, în Muzeul Janco-Dada a avut loc o festivitate-omagiu în memoria artistului, la care s-a prezentat şi un film despre viaţa şi cariera sa. Acum un an, prin grija Silviei şi a copiilor săi, în mijlocul naturii, în parcul cu sculpturi, s-a construit o mică galerie, cu creaţiile lui Tuvia, deschisă pentru numeroşii săi prieteni şi pentru trecătorii care îşi poartă paşii prin Ein Hod.

Din când în când ajung la casa lui Tuvia, revăd terasa unde stăteam la palavre cu prietenul meu. Acum mă întâmpină doar Silvia. Vorbim, desigur, despre Tuvia. Îl aşteptăm în orice clipă să apară în uşă, din atelier, sau din spatele unui copac, şi cu vocea lui puternică să ne invite la un pahar de vin. Au trecut deja peste trei ani, dar Tuvia Iuster a murit doar fizic. Spiritul lui, zâmbetul, prietenia, dragostea de oameni au rămas în Ein Hod şi în sufletul nostru.

Articolul a apărut în aprilie 2008 în Jurnalul Săptămânii.

Acest articol a fost publicat duminică, 25 ianuarie 2009 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.