ACUM.TV

Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru

Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilandre-marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercure, ah, floare
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, înca,
Stea matură şi adâncă!
C-o să vina sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.
(Grigore Vieru, Steaua de Vineri)

Mii de comentarii îndurerate, precum nişte albinuţe vorbitoare de română, au asalatat Internetul, chiar de la prima ştire despre accidentul în care şi-a pierdut viaţa Grigore Vieru. Toate forumurile, toate paginile rezervate comunicării interactive sau părerilor telespecatorilor au fost inundate de mesaje în care tristeţea se îmbină cu admiraţia.
“Cred că trebuie inmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, şi aşezat lângă mormântul lui Mihai Eminescu, a cărui cale a urmat-o. Simbolic, locul lui este acolo” (Ionuţ Buzu); “Îţi mulţumim, Poete, că ai ales timpul nostru pentru a poposi pe Pămînt. Îţi mulţumim pentru versurile tale, prin care am învăţat să ocrotim şi să valorizăm comorile limbii române, am găsit curajul de a crede, de a iubi, de a spera şi de a lupta pentru Adevăr. Îţi mulţumim, Poete, pentru privilegiul acordat de a-ţi fi contemporani.” (Din Italia, Olga Irimciuc); “Stiu Grigore, ca şi Domnia ta, că Dumnezeu pe cine iubeste incearcă. Unde-i merge Grigore, noi cât om trai om fi cu tine, ca un Sfânt ai fost pentru neamul nostru Românesc!Sunt mândru că am fost contemporan cu Domnia ta şi că ai dat o lecţie de românism şi românilor din ţara mamă. Odihneşte-te-n pace, Om de Dumnezeu ales !!!” (Liviu Hetea); “Grigore Vieru a fost şi va rămâne Poetul copiăariei noastre”, (Durere, din Canada, Mihaela), ”Am crescut cu poeziile lui frumoase, am adus Albinuţa şi în Canada şi creştem copiii cu aceleaşi extraordinare poezii”, (Gică), “Acum le va recita îngerilor despre frumoasa Basarabie.” (Simona – Marea Britanie); “Vieru ne-a reîntors limba neamului ce ne-a fost răpiă cîndva, încetul cu încetul…de la simplu la şi mai simplu să nu ne obosească”(Donea Sofia); “Ne-a părăsit atunci cînd cel mai mult avem nevoie de el. A murit fără să-şi împlinească visul pînă la sfîrşit. Poate aceasta durere ne va trezi din somul cel de moarte… “ (Liviu Belîi); “Veşnic va trăi in inimile noastre, el este şi va ramane ţara, mama, graiul – deoarece el a cântat plaiul şi neamul nostru câte zile a avut… Sincere condoleanţe tuturor celor care simt golul enorm în inima neamului nostru” (lacrima); “Din toate timpurile a fost aşa – trebuie sa moară cineva ca să ne UNEASCĂ!” (Galina).
.
Astea sunt doar fragmente din sutele de mesaje postate pe site-ul Protv Chişinău. Alte posturi de televiziune, precum şi ziare, din Basarabia sau din Ţară, conţin cel puţin la fel de multe mărturii ale dragostei populare pentru cel care, prin ceea ce a scris, prin felul în care a înţeles să-şi slujească Patria, prin “curajul de a trăi”, prin “curajul de a muri”, la 20 ianuarie 2009, a reproiectat Podul de Flori în centrul Chişinăului. Funeraliile Poetului au scos din starea de latenţă “diviizile lui Vieru”, cum a „catalogat”, plastic, acest fenomen un cunoscut comentator politic, într-un articol din ziarul Timpul. Au urmat, cum e şi firesc, cununile din cuvinte, depuse, cu modestie, la poalele monumentului virtual al lui Grigore Vieru, de către colegi, scriitori, politicieni, poeti, jurnalişti. Recunoştinţa manifestată astfel nu e numai pentru ce a scris şi spus, ci şi pentru minunea de a ne fi readus, parcă, în perioada în care speram că se mai poate face dreptate, se poate repara fapta neagră a celor doi dictatori odioşi, Hitler şi Stalin. Cred că nu putea fi un omagiu mai potrivit, adus lui Grigore Vieru, decât această expresie a recunoştinţei noastre, culminând cu intonarea Imnului “Deşteaptă-te, române!” Spun asta, pentru că, dincolo de orice speculaţie sau interpretare tendenţioasă, Grigore Vieru, care părea/era, de fapt, fragil (sănătate fragilă, constituţie fragilă, vulnerabilitate extremă în faţa criticilor sau a indiferenţei şi a debilităţii civice), reuşea să scape, să se „vindece” de orice urmă de fragilitate, când avea ocazia să repete, a câta oară!, că avem dreptul să ne numim români, iar România merită să redevină întreagă. Acest „neastâmpăr” îl apropie într-un fel de oameni, mai ales de cei care s-au simţit, şi ei, nedreptăţiţi…

Iată câteva fragmente din articolele omagiale publicate în diverse ziare: “… marţi, privind la zecile de mii de oameni care se înghesuiau pe treptele Operei, (…) , puteai afirma fără nicio exagerare: nu românii sunt minoritari în R. Moldova, ci Stepaniuc, Voronin, Lupu şi ceilalţi guvernanţi românofobi, care ridică moldovenismul primitiv la rang de ideologie oficială. Această mare de oameni, care se zbătea în valurile durerii, dorind să ajungă la Poet chiar cu riscul de a rupe cordonul de poliţişti, această mulţime care rezona perfect cu Poezia sa, această lume avidă de versul său, aceşti cetăţeni care au epuizat, în câteva ore toate cărţile lui Grigore Vieru din librării şi i-au pus la creştet toate garoafele din florării, acest popor care l-a plâns pe Poet ca pe propriul fiu, a demonstrat că nu e o „minoritate”.” (T.Corai, Trezirea la viaţă a Basarabiei, Timpul, http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=933&idRubric=9565&idArticle=21537) ;

„La Chişinău a venit primăvara. Atât de multe flori l-au plâns în limba lor pe marele poet Grigore Vieru aşternânu-i-se la picioare. Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, din centrul Chişinăului, pe unde a trecut cortegiul funerar, a fost împânzit cu flori, depuse de cei veniţi să-l omagieze pe poet. Unele dintre acestea aveau legate panglici tricolore la tulpină. În aceeaşi limbă toată lumea plângea… “ ( Vitalie Calugăreanu, Loreta Popa, O MARE DE OAMENI LA ÎNMORMĂNTAREA LUI VIERU/“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, Jurnal Natinal din 21/01/2009 http://www.jurnalul.ro/articole/142745/o-mare-de-oameni-la-Înmormantarea-lui-vierusunt-iarba-mai-simplu-nu-pot-fi);

“Moartea poetului Grigore Vieru şi opera sa intens mediatizată în ultimele zile i-au determinat pe mulţi basarabeni să-şi revadă atitudinea faţă de idealurile sfinte. În încercarea de a se regăsi în poezia marelui poet, de a afla răspunsuri la întrebările faţă de care ieri erau indiferenţi, oamenii au dat buzna în librării şi au cumpărat toate cărţile scrise de Grigore Vieru: „Abia acum am realizat că ar fi nevoie să avem în casă o carte a acestui poet”, a mărturisit un cumpărător.” (http://www.jurnalul.ro/articole/142844/chiŞinaucartile-lui-grigore-vieru-au-disparut-din-librarii );

“Grigore Vieru a fost un model de poet şi luptător.
Ne va lipsi.
Îl vom găsi de azi încolo în cărţile sale.
Verbul lui va lucra şi în continuare pentru Limba Română, pentru Demnitatea Naţională, pentru Unitatea Neamului Românesc” ( Nicolae Dabija, Fratele lui Eminescu, Literatura şi Arta, (http://www.literaturasiarta.md/) .
Exemplele pot continua cu citate din aproape toate ziarele scrise în Limba Română…

Cum a făcut Grigore Vieru toate astea? Ce „taină” l-a ajutat? Există oare acea „taină”? După cum scrie într-o poezie, datând încă din perioada sovietică, Leonida Lari (un nume care adesori se găseşte pe aceleaşi „liste”, albe sau negre, cu numele lui Vieru), explicaţia e simplă:

“E magul… cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte…” (E magul)

Drept care, Leonida Lari, inca pe atunci, se ruga:

„Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată!”

Simplitate elaborată. S-a menţionat în repetate rânduri atât simplitatea versurilor lui Vieru, cât şi faptul că această simplitate este doar o aparenţă. “Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, si a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a caror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.(Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA).S-a vorbit şi, în termeni nemeritat de duri, despre “simplismul” versului grigorevierean, dar nu ne vom referi aici decât la părerile care se înscriu în cadrul unei polemici argumentate şi civilizate. E adevărat simplitatea despre care vorbim este una căutată, indelung elaborată, şi vine, parcă, dintr-un fel de grijă părintească pentru cititor, Vieru adresându-se în primul rând copilăriei (sau: copilului din ochii cititorului). Alteori, avem impresia că principala grijă a poetului e să fie cât mai econom cu cuvintele (poate ca să protejeze pădurea, unul dintre simbolurile cele mai pregnante ale liricii lui Vieru?), comprimându-le, până la starea de material exploziv şi aruncându-le în mijlocul cetelor de contestatari sau detractori – mai ales că ştia foarte bine că se află în vâltoarea unei bătălii departe de a fi o simplă polemică pe principii estetice (“glontele internaţionalist”, “Eminescu este chiar Limba Română”, “Ţara este chiar Prutul”, “Să nu mai fiu întrebat […] Ce caut în Ţara mea”, “Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei”; „Romania este o tara plina de campii, munti, ape, cantece, istorie si granite.” etc.). Poate că avea acest curaj, pentru că era ferm convins de existenţa acelei Taine care îl/ne apără?..
“Nenea Grigore Vieru”. Până în pragul Împărăţiei Poeziei lui Vieru m-a adus, de mână, tata, şi eu ţin minte şi azi pregătirile pentru una dintre acele Zile ale Poeziei (care sunt o tradiţie în Basarabia şi care îmi lipsesc atât de mult) şi întrebările părinţilor mei: “Ce poezie îi vei spune lui Grigore Vieru, când te va întreba dacă ştii vreuna?”). Mai departe însă poezia lui Vieru a fost cea care mi-a asigurat accesul în Împărăţia Poeziei, pentru că versurile lui Vieru, prin felul lor de a se împrieteni cu sufletul copilului, au meritul de a-l incuraja şi ghida în actul de cucerire a altor Împărăţii de pe Planeta Cărţilor. Primul meu autograf (şi, bănuiesc, tot aşa se poate lăuda o mare majoritate de basarabeni cititori) este de la Grigore Vieru (“nenea Grig”, cum îl numeau, deseori, copiii). Totul se întâmpla foarte simplu: poetul te întreba cum te cheamă, făceaţi cunoştinţă, ca doi oameni mari, şi, după un schimb de replici, Vieru îţi lăsa pe prima fila a cărţii două rânduri care, de cele mai multe ori, rimau în mod ingenios cu numele tău. Plecai mai târziu acasă, aproape convins că ai şi crescut mare! În orice caz, cu impresia că eşti de o seamă cu poetul. Acel prim autograf, scris de mana lui Grigore Vieru, sună aşa: “Pentru mica Argentina, să crească dreaptă ca lumina!” şi a fost de multe ori de mare ajutor pentru mama, care, atunci când vroia să ma “îndrepte”, făcea trimitere la autoritatea lui Grigore Vieru…

Albinuţa. „Blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern, Grigore Vieru ne-a dat o
Albinuţă pentru întreaga Românie de azi şi de mâine” (Eugen COSERIU) „Primul meu Abecedar” a fost şi el scris de Grigore Vieru, în colaborare cu Spiridon Vangheli. Mai târziu, Albinuţele, mai colorate, cizelate, curăţate de acele simboluri sovietice, care fuseseră obligatorii în perioada în care eram parte a URSS, transcrise în alfabet latin, au împânzit satele şi oraşele noastre, intrând în fiecare casă unde era cel puţin un preşcolar. Astfel, acei dintre copii care nu au avut şansa de a se întâlni cu “nenea Grigore Vieru” la Ziua Poeziei sau la matineele de la grădiniţă, acele “adunări selecte”, pe care Vieru le frecventa cu eleganţa şi interesul unui membru al înaltei societăţi, nelipsit de la evenimentele mondene, l-au întâlnit în ziua în care s-au întâlnit şi cu prima literă din alfabet.

“Unde fugi tu, valule?/Către mare, malule!/Unde urci tu, pomule?/Către soare, omule!/Ce aştepti tu, pragule?/Tot pe tine, dragule!/Mulţumesc, prăguţule!/Sărut picioruţele!”( Grigore Vieru UNDE FUGI TU, VALULE?) Poezia pentru copii a lui Vieru este probabil cea mai serioasă din toată creaţia sa. Chiar şi atunci când glumeşte (“Cum se spală ariciorii”, “Purcelul” sau “Două mere”, de exemplu), Vieru găseşte diverse modalităţi de a-i sugera cititorului că aşteaptă de la el să aprecieze corect toate gafele şi trăsăturile negative ale protagonistilor, ideea că ar fi superior acestora, prin înţelepciune şi cuminţenie. Vieru este un bun pedagog, fără să fie excesiv de didacticist: îl ajută umorul si metafora, care, paradoxal este accesibilă înţelegierii copilului, în ciuda mecanismului său mai complex. Mereu m-a impresionat faptul, pe care l-am constatat în mai multe rânduri, că noţiunea abstractă de “dor de Patrie”, de pildă, nu trebuie explicată în mod special unui copil, dacă acesta este familiarizat cu poezia lui Grigore Vieru. E firesc, logic şi ce poate fi mai simplu, dacă Vieru a demonstrat:

Mamă,
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi
Mări albastre.
Palmele tale
Arăturile noastre.
Respiraţia ta
Nor
Din care curg ploi
Peste camp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua
Steag,
Zvâcnind
Ca inima…
Mamă,
Tu eşti patria mea!

Grigore Vieru simte că nu există bariere de comunicare între el şi copilul care-i citeşte versurile şi are curajul să abordeze, în poezia sa pentru copii, şi teme care par a se preta mai degrabă poeziei pentru maturi. De aici şi o stare de confuzie, ca şi cum n-ar exista o frontieră sesizabilă între lumea copilăriei şi cea a maturităţii. Personajul central e, sigur, Mama (ochii ei, mâinile, vorba…), apoi, intervine, în mod logic, tema Graiului Matern (“Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / ascultă limba noastră / De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră.”). Tema Limbii Române şi cea a Plaiului Natal (Pe vale, pe culme / Stau satele mele / Aproape de codru, / Aproape de stele (Satele Moldovei), a Patriei şi a lui Dumnezeu (pe care Vieru îl “găseşte”, unde în altă parte, dacă nu tot în ochii mamei?) se succed la fel de firesc, precum ziua şi noaptea, soarele şi luna.

În acest fel, nedureros şi lin, “creşete” cititorul de poezie, până ajunge să înteleagă poate cele mai frumoase poezii despre mama („Nimeni în lume nu a scris poeme atât de emoţionante despre mamă”, după cum consideră criticului literar Alex Ştefănescu, acelaşi care a spus că Vieru ar fi meritat Premiul Nobel pentru poemele despre mama).
„Când m-am născut, pe frunte eu /Aveam coroană-mpărătească /A mamei mână părintească / A mamei mână părintească” (Grigore Vieru, Mâinile mamei). Când,
în 1982 apare ciclul de versuri “Litanii pentru Orgă”, în calitate de cititor, nu poţi evita senzaţia pierderii unui om apropiat, atât de sensibil devii, în urma atingerii cu poezia lui Grigore Vieru. Este anul în care trece în nefiinţă mama poetului şi, astfel, cititorii vor afla că poţi vorbi cu moartea şi să-i spui ce simţi (“Nu am, moarte, cu tine nimic…”) şi să simţi singurătatea în locul casei părinteşti sau al acelor lucruri care nu o mai au pe mama în preajmă, şi chiar să exclami, neajutorat:“Sunt cel mai fără de noroc!”, şi să revii, resemnat: „Deşi înţeleg, înţeleg/ Că toţi suntem / Un lemn de foc.” (G.Vieru, Litanii pentru orgă). Tema echilibrului fragil între viaţă şi nefiinţă va reveni de acum încolo în poezia lui Grigore Vieru, fie că va scrie despre amintirea mamei, fie că va regreta accidentele şi pierderea unor prieteni dragi…

Eminescu este motivul care pare să domine poezia lui Grigore Vieru, deşi nu poetul nu are prea multe poeme dedicate exclusiv lui Eminescu. Dimpotriva, multe poeme ale lui Vieru sunt inpsirate de prietenia cu poeţi contemporani pe care i-a cunoscut personal. Este un alt paradox al poeziei lui Vieru, datorat probabil puterii imaginii lui Eminescu din poezia Legământ: „Ştiu, cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, /Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot de-asupra cărţii Sale.” sau cunoscutului refren „Eminescu să ne judece”.

“Fiindcă iubesc”. Probabil că acea “taină”, despre care se tot discută că ar fi cea care îl apără pe poet este, totuşi, iubirea. Iubirea “descoperită” încet, cu fiecare vers, cu fiecare nou poem, iubirea care, după ce închizi un volum de Vieru, apare ca un diamant cu multiple faţete, la care poetul a trudit (“plecând în fiecare dimineaţă la câştig în minele de sare ale Limbii Române”, cum obişnuia să spună) şi care acum strălucesc din ce în ce mai clar. Şi-a iubit limba maternă, dar şi ea l-a iubit. Nu degeaba reuşea să “povestească” un întreg film erotic în doar câteva cuvinte, ajutat fiind chiar de bătrânul folclor românesc:

Ah, din camaşa ta
Foşnind ca frunzarele
Trupul tau gol ieşea
Ca din nouri soarele.

Ieşi, soare, iesi
Ca ţi-oi da cireşi!…

Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă şi umbra-ţi era,
Încât vroiam să ma plec
Să-i spun la ureche ceva.

Melc-melc,
Codobelc!..

(Grigore Vieru, IEŞI, SOARE, IEŞI)

Sau să explice, în alte câteva cuvinte, starea de înstrăinare, sentimentul expliderii, atunci când nu se mai poate înţelege cu iubita („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, c-ai privit şi tu la ele…”)

Sigur, Vieru ştia că Limba Română îl iubeşte, altfel nu ar fi scris atât de mult li atât de inspirat. Cu toate astea, se poate sesiza, indirect, sentimentul că ar fi un „copil orfan al limbii romane”: într-una dintre poezii insistă că a pierdut “toate cuvintele” şi încearcă să scrie cântece cu doar două dintre cuvintele pe care a reuşit să le recupereze. Mai târziu, poetul se va întreba, dacă va fi plans de limba română… Zilele astea, Limba Română l-a plâns, frăţeşte, „în aceeaşi limbă” – pe cele două maluri de Prut, reunite sub Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru. Stea care ne va lumina mereu, pentru că avem nevoie de ea:

Lipsesti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
Lipsesti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
Plecată eşti in moarte
Ci-aproape, nu departe.

(Grigore Vieru, Litanii pentru orgă)

P.S. Prezentul articol este doar o încercare de a-mi explica ceea ce a rămas dincolo de opera lui Grigore Vieru. Nu este o analiză literară, ci doar o trecere prin filiera sentimentelor din aceste zile a poeziei lui Vieru, care mi-a fost mereu aproape. Am ocolit cu bună ştiinţă aspectele cele mai sensibile, precum: sârma ghimpată din inima lui Grigore Vieru, controversele de ordin estetic şi politic, imaginea publică şi interfernţa ei în destinul versului lui Grigore Vieru, subiecte asupra cărora ţin neapărat să revin.

Bucureşti, 25 ianuarie 2009

Acest articol a fost publicat duminică, 25 ianuarie 2009 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.