Mi-e milă de măştile care lâncezesc
Prin penumbrele muzeelor.
Sunt ca nişte orfani luaţi de la mamele lor.
„Binevoitorilor” nu le pasă.
„Pentru binele lor. Să nu dispară.”
Sunt scuze formale;
Cum ţi-ar spune cineva bună ziua, bună seara,
Fără să te privească;
Dus cu gândurile la alte nevoi.
Cu ochii lor uscaţi de timp,
Strălucind de speranţele unor oameni care nu mai sunt,
Pentru mine măştile sunt vii,
Nu doar curiozităţi pasagere
La care vizitatorii privesc plictisiţi
Aşteptând ora închiderii.
Le văd cum plâng triste,
Le aud cum povestesc despre vieţíle lor.
Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.