Mă fulgeră tăcerile în gânduri
şi ochi-mi scapără-ntrebări
cum să opresc furtuna
născută între noi
din nepăsarea clipei?
… priveşte cerul nostru
– cum plânge în noroi –
din rănile durerii
curg ploile tăcerii
ca un potop de vorbe…
Mă biciuiesc cuvintele în gânduri
şi nu pot să opresc furtuna
ce-mi sapă-n ochii goi
o mare de tăceri…
o! zadarnic cauţi cerul
prin vălul greu de ploi!
ascultă-i plânsul în noroi
şi ruga, şi zbaterea
şi crezul…
o, de-ar putea,
s-aprindă iar scânteia –
în ochii noştri
răniţi de fulgere străine
ce-şi caută lumina
prin triste şi jalnice ruine…
ruine…
(din ciclul poeme becartiene)
………….
Sub povara luminii…
Nu mai găsesc lumina
cu care ochii-mi îmbătam
şi-n care
sufletul candid
ca un prunc – îmi îmbăiam.
…s-a prăbuşit pădurea
abia înverzită
peste gându-mi
ce-a zăbovit o clipă
la umbra-i boltită.
…frunza-i visătoare
n-a avut habar şi n-a crezut
că trupul falnic
ce se-nălţa spre soare
era doar – umbra unui ideal –
ce-a cutezat mult prea sus
spre “grădini” nepermise…
…şi iată-l acum
abia înverzit
nevinovat prăbuşit…
sub povara luminii
povara luminii…
din ciclul \”poeme becartiene\”
………..
Din nou să fiu – repaos –
De ce m-ai smuls
din Haos
– vitregindu-mă –
de splendoarea \”nefăcutului\”
şi m-ai redat \”vederii\”
modelându-mă…
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă…
gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
– născutului fără vină –
cu mii de ochi
rugător… te caut
şi te implor- Stăpâne
ascunde-mă – de mine –
ascunde-mă…
…sunt pradă vrerii tale
îndură-te –
şi redă-mă
liniştii din Haos…
din nou
să fiu – repaos –
repaos…