Stai şi te întrebi dacă omul anului 0, adică puţin mai înainte sau puţin mai după Cristos, era mai dezvoltat ontogenetic sau mai puţin dezvoltat decât cel de azi, cel de după 2000 de ani, şi tragi repede concluzia ca omenirea a involuat. Dacă la începuturile creştinismului omul era liber să se închine sau nu, azi se închina în dreapta şi în stânga, în autobuz, în vitrină, în ploaie, fără să ştie prea bine ce l-a găsit.
Când Malraux a spus că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, a trântit-o la plesneală, sa facă pe interesantul. Ar fi putut spune, la fel de bine, că secolul ăsta va fi religios sau nu va fi deloc religios, dar lucrul ăsta nu era deloc paradoxal. Lumea are nevoie să se mire; lumea are nevoie de paradox. Dacă nu are de ce să se mire, omul nu evoluează.
Întâmplător, secolul XXI este religios, poate şi din cauza vizionarului de ocazie francez. Cînd o prostie e spusă de un om de calibrul acestui scriitor, este luată pe nemestecate, fără apă şi fără analiză. Ca să demonstreze cât sunt de credincioşi, oamenii îşi exacerbează credinţa în tot felul de manifestări exterioare, care pot merge de la cruci largi pentru un public ocazional, până la autoflagelări de tot felul şi chiar violenţă. Îţi vine mai uşor să ucizi în numele Domnului, dar ţi-e mai greu să-ţi pui problema dacă e bine sau rău ce faci, dacă Dumnezeu te bate sau nu pentru ceea ce vrei să faci în numele lui.
În numele Domnului, se pot face o mulţime de lucruri bune, dar e cam plictisitor; prea multă lume face bine ce face. În numele Domnului, se face şi bine, şi rău. Nimeni nu ia numele Domnului în deşert; şi binele, şi răul, sunt făcute cu convingere, cu convingerea fiecăruia că el are dreptate.
Cum să nu crezi în reîncarnare, când reîncarnarea are loc încă din timpul a ceea ce numim, convenţional, viaţă. După un număr de ani, toate celulele unui corp uman sunt înlocuite complet. În acel moment, omul se poate considera reîncarnat; e un om complet nou, un alt om. Pe baza unui mesaj genetic, prin clonare, se poate reîncarna orice, dar nu e etic şi moral. Religia nu permite acest lucru tocmai din cauză că nu are nimic de-a face cu etica şi morala. E moral să fii drept, dar în interiorul unui anumit canon.
Credinţa poate crea o religie sau alta. Încercarea unei religii sau alteia de a crea credinţă e în van. Totul depinde de un anumit cadru politic, social, economic, cultural şi chiar geografic sau istoric, în procente complet aleatorii. Totul poate fi aşa cum îl vedem, dar poate fi şi aşa cum ne gândim că ar fi putut fi.
Nici o lume nu este cea mai bună lume posibilă. Cea mai bună lume dintre lumi este cea a imaginaţiei şi, de la un timp, nici aceea. Dacă nici o lume nu este atât de bună încât să mulţumească o mare masă de oameni, ce ne putem aştepta de la o religie sau alta? Nici măcar când spui că religia celui de alături e mai bună decât a ta nu reuşeşti să mulţumeşti pe cineva; rişti să fii luat drept neserios.
Secolul XXI va fi religios sau nu, dar asta e simpla teorie; noi începem secolul, dar nu ştim şi nici măcar nu ne imaginăm cine îl va sfârşi. Şi de ce.
Când îşi aduc aminte că vor muri, oamenii devin cu mult mai săraci. Bogat este doar cel ce nu are ce lasa în urmă. Alfred Nobel e cazul rarisim care a lăsat dinamita în slujba ştiinţei şi culturii. În majoritatea cazurilor, este lăsată ştiinţa şi cultura în slujba dinamitei.
Credinţa este o formă de violenţă a culturii, iar religia o formă de cultură a violenţei.
Acestea sunt condiţiile în care George Becali, preşedintele Partidului Noua Generaţie- Creştin şi Democrat, încearcă să explice acelora care pot să-l înţeleagă că bogat, realmente bogat, este numai Dumnezeu. Dacă nu vrea Dumnezeu, nici macar echipa „Steaua” nu câştiga meciul, oricâte milioane de euro ai băga în ea.