fragment de roman:
Mulţi ani au trecut de când n-am mai vizitat „Casa Lorzilor” de la Maale Hahamisha, clădirea aceea veche de piatră ierusalmiteană, cu amprenta intemperiilor, şi cu terasa spre colinele ierusalmitene. Acolo, de-alungul anilor, îmi aduceam copiii în vacanţă, să mă odihnesc şi eu, acolo de atâtea ori mi-am dorit să mor. Lăsam gândurile să reconstitue monologul şi intriga, iar eu cu imaginea pendulei ce oscila între alegerea vieţii sau morţii, atunci, în nopţile de vară priveam colinele Ierusalimului şi în imaginaţia mea surescitată se profila forma unei păsări răpuse cu aripile desfăcute, încă tremurătoare, gata să atingă rănile din mine.
Urcam de astă dată spre Maale Hahamisha într-o ploioasă şi rece zi de noembrie, pe o ceaţă deasă care ne-a prins la Abu Gosh, în bătrânii şi tociţii munţi Iehuda. O asemenea ceaţă ne-a prins cu ani în urmă, într-o dimineaţă de vară prea matinală, când îndrăznisem să urcăm spre piscul Franz Ioseph.
Acum, la distanţa anilor, merita să înfruntăm ceaţa şi vremea ploioasă pentru că perechea sărbătorită era altceva decât lumea cu care ne-am obişnuit : nu erau nici excentrici, nici somităţi, nici eroii unor confruntări guvernamentale, nici laureaţi ai unor premii mult râvnite.Viaţa lor coincidea cu propria noastră existenţă zbuciumată şi controversată astăzi mai mult ca oricând.. La o aniversare a căsniciei lor venisem.
Nu-mi plac festivităţile de familie, celebrate dincolo de limitele intimităţii – motivul că ai împlinit un număr de ani îmi pare insuficient. Viaţa rămâne cel mai frumos privilegiu, dăruit o singură dată fiecăruia dintre noi, contează însă şi felul cum l-ai folosit. O viaţă are urcuşuri şi coborâşuri, uneori rătăciri, îţi trebuie puterea de a te întoarce, răbdare şi multă îngăduinţă şi mai ales să îţi păstrezi speranţa într-o dăinuire. Să aduni un bagaj de viaţă, să ai ce povesti ca să stârneşti interesul ascultătorilor. Să cauţi partitura şi nota potrivită, acel LA vibrant, să acordezi întreaga orchestră a vieţii lăsată în urmă, să aduci vibraţia propriei tale vieţi la urechile ascultătorilor să o audă, să o simtă, ca în suita lui Musorgski în „Tablouri dintr-o expoziţie”.Tablourile expuse de tine să reînvie în viziunea celora prezenţi, imaginea să-i satisfacă ca muzica lui Musorgski.
În cele ce urmează să povestesc, nu evenimentul interesează, ci persoanele care l-au generat.
Nu am nici o implicare în acest emoţionant eveniment la care am fost prezentă şi nici nu înţeleg motivul emoţiei mele. Privesc din scaunul meu lumea aşezată la mese şi regăsesc mulţi cunoscuţi, fără să uit pe cei dispăruţi din existenţa noastră temporală. Observ, o altă lume care, prezentă fiind, o fi având legătură cu evenimentul şi protagoniştii lui.
Nu ştiu de unde să las firul să se depene, pentru că în faţa noastră, pe ecranul improvizat, e proiectată o fotografie, o mireasă şi un mire în haine militare şi beretă într-un decor de nisipuri, un far-west israelian din urmă cu 50 de ani.
Aparatul de proiecţie începe să deruleze imagini. Se evocă un moment, anul 1936, când din Anglia spre Palestina, pe calea mării, un vapor transportă „tineretul emigrant”.
Receptez momentul spunându-mi că scânteia iudaică, împrăştiată pretutindeni, a izbucnit ca un crater de magmă incandescentă când şi unde terenul a permis. Din România beligerantă a anului l943, emigraţiile erau clandestine. Pe calea ferată „tineretul emigrant” pleacă în Bulgaria, traversează Turcia, Siria, Libanul şi ajunge la Roş Hanikra în Palestina de atunci.
Emoţionată – cum v-am spus – fără să realizez motivul, ascult atentă evocarea evenimentului. Îmi amintesc de cele spuse de împăratul Napoleon în faţa unor bătrâni care plângeau sub nişte dărăpănături :
„ -de ce plâng aceşti bătrâni ?
-plâng pentru ţara pierdută în urmă cu 2000 de ani.
-un popor care nu şi-a uitat ţara pierdută, va găsi şi mijloacele să se reîntoarcă la ea”.
Familia, trei generaţii s-au adunat în jurul mesei rotunde. Sărbătoriţii, puţin obosiţi, păstrează surâsul pe buze. Numai copilăria îţi permite să zâmbeşti când îţi vine, un om de lume ştie să aleagă clipa unui zâmbet.
În forfota de moment prind chipul bunicii. Părea că-şi pierduse răbdarea, puterea să ignore ceea ce o roade. Îşi priveşte nepoţii, aflaţi în cealaltă parte a mesei. Dar eu simt că ochiul ei vede mult mai departe. Priveşte, tace, gândeşte. Tresare o clipă, zâmbeşte şi schimbă câteva cuvinte cu soţul.
În ciuda evenimentului şi-a anilor, a părului albit sub tunsoarea scurtă, sărbătoritul arată tănâr. S-a ridicat de la masa rotundă să salute musafirii. În întâmpinarea lui vine fiica, Aiala, cu microfonul într-o mână şi un caiet consistent în cealaltă. Consistenţa caietului bogat prin materialul biografic, în mâna lui, capătă greutatea unui ciocan. Fiecare lovitură are rezonanţa în întreaga lui fiinţă, care-i cerea să ia o decizie. Rezonanţa auzită şi simţită numai de el, cerea un răspuns : să atingă sau nu rana întocmai aşa cum a trăit-o, cum a înfruntat-o ? S-o lase neobservată printre imaginile adormite, înecate în obişnuinţă, superficialitate, uitare ? Mâhnirea venită din afară a pătruns în inima lui pe calea celei mai cumplite suferinţi. De când se pregătea sărbătorirea jubiliară în subconştientul lui, dilema se încingea pe foc.
Atât de aproape de el, Aiala nu bănuia că tocmai ea, fiica lui, îi provocase mâhnirea. În subconştientul său de o parte şi de alta a ciocanului se adunau mâhnirea şi iubirea. În jurul aceleiaşi fiinţe.
În viaţa lui n-a umblat niciodată cu jumătate de măsură şi niciodată n-a spus da acolo unde s-a încălcat dreptatea. Dragostea adevărată pentru fiinţa iubită vine o dată cu înţelegerea pentru ea. Nu mi-aş iubi fiica de n-aşi înţelege-o… dădu el răspuns subconştietului şi simţi că ciocanul s-a oprit.
Privirile lor se întâlniră pentru o secundă, ochii le surădeau. Aiala, şopti : noroc şi succes !
Din locul meu prinsesem momentul şi fără să-i bănui înţelesul mi-am spus : Omul acesta a făcut ceva în viaţă, are ce povesti…
Bătrânul soldat evocă trecutul : anii războiului, elev, exmatriculat din liceul de stat din oraşul natal în baza legilor rasiale. Tatăl meu, precizează vorbitorul, socoate că cel mai sigur adăpost pentru tinereţea mea ameninţată e Palestina…
Venise în ţară la vârsta de l5 ani călătorind pe calea ferată două săptămâni. După o carantină de 20 de zile au fost aduşi în satul Iehezkel, în valea Izraeel. Grupa fiind mare, copiii au fost împrăştiaţi între familiile vechi ale aşezării. Patru din grupă au fost adoptaţi de familia Basini, prima mea familie în ţară adaogă vorbitorul căutându-i din priviri.
De la o masă nu departe de cea unde îmi aveam eu locul, comesenii se ridicaseră în picioare : ea, femeie cu pielea brună şi părul cărunt, el, cu trăsături mai nordice ars de soarele mediteranian.
Gândurile mele se perindă în felurite asociaţii ca o croşetă între degetele unei împletitoare dibace.
Vorbitorul nu-i un orator versat, se foloseşte de însemnările din caiet, totuşi reuşeşte să mă întoarcă şi pe mine în valurile furtunoase ale trecutului. În acele vremuri, schimbarea paşapoartelor era obişnuită printre emigranţi. Fotografia insului din paşaport trebuia să aibe asemănare cu familia care îl primea. Deci şi identitatea se schimba – ne aduce precizarea.
Ziarele vremii publicau o rubrică cu imigranţii noi. Numele lui de acasă, apărut în ziar a pus pe drum o femeie, rudă bine intenţionată care dorea să-l viziteze. Făcuse drumul de la Petah Tikva spre Beit Inai la adresa din ziar, cu o desagă. Dezamăgirea ei a fost mare pentru că la numele pe care-l căuta a răspuns un băiat de o vârstă cu a celui căutat, dar necunoscător al limbii române… Au furat băiatul.. s-a jeluit a doua zi într-o scrisoare.
Amănuntul stârneşte ilaritate la unii, dar eu continui să urmăresc vorbitorul cu atâta atenţie, încât îi pot număra filele parcurse : descifrez vibraţia subterană care îl stăpâneşte. Emoţia e dublată de o mândrie justificată : el cunoştea limba ebraică de acasă, şi devenise omul de legătură între celalţi fraţi adoptaţi şi familia Basini.
Şoşana Basini, sora lui adoptivă se căsătorise cu Ruven, fiu adoptiv, la fel ca şi el. Cu o mândrie pe drept meritată aminteşte, că prietenia dintre Şoşana şi Ruven a fost consolidată treptat de sărbătoritul de azi, de câte ori cei trei ieşeau la plimbare. El, pe post de translator, stimula dialogul perechii îndrăgostite.
Trăise doi ani în casa familiei Basani, acolo învăţase să mulgă vacile, să călărească caii, să sape pământul, să-l îngrijească, să-l ude şi să-l păzească. In toamna aceluiaşi an intrase la şcoală. Condiţia a fost să cunoască limba ebraică. În raport de însuşirea limbii, intrai în clasa corespunzătoare. „Am trecut un examen. Eu am intrat în clasa a 9-a. Ruven într-a 7-a”. îşi aminteşte sărbătoritul. Anii petrecuţi în această familie – ne mărturiseşte cu vădită emoţie – au fost cei mai fericiţi. Erau anii în care trăise şi muncise alături de ei. „Familia Basani a fost şi rămâne familia mea”. I-am simţit în glas sinceritatea mărturisirii.
Nu ştiu ce provoacă emoţia la alţii. La mine ea se datorează pulsaţiilor unui ritm secret al inimii ce-mi stimulează imaginile. Un fior mă străbate ca să-mi amintească de Haim Brener* şi febra tifoidă care-i măcina şi trupul şi raţiunea, de sentimentul înstrăinării care-l urmărea, de faptul că ucigaşul e stăpânul limbii şi al pământului nostru… Febra care-i măcina şi trupul şi gândirea, nu lăsa loc imaginaţiei, nici speranţei că limba ebraică va fi învăţată, vorbită în casă, în stradă, în şcoli şi universităţi şi poporul unit prin limbă îşi va apăra pământul şi casa strămoşească.
*Iosef Haim Brener, n. Ucraina, 1881-1932, scriitor şi traducător ebraic emigrează în Palestina în 1909
Contemporan cu el, Eliezer Ben Iehuda se străduia să alcătuiască primul dicţionar al ebraicii reînnoite… Ce asociaţie de gânduri şi goană de idei, ca să ajung la Itamar, fiul lui Eliezer Ben Iehuda, primul „copil ebraic” adică copilul obligat de tatăl său să vorbească în casă limba atunci alcătuită în baza Tanahului şi încă nedeclarată limbă oficială, ebraica, la începutul anilor una mie nouă sute… în Palestina. Limbă la acea vreme puţin ştiută, şi mai puţin vorbită, motiv pentru care Itamar, copil fiind, n-avea nici un prieten de joacă în toată aşezarea.
La masa oferită aniversării, la masa aceea rotundă, Destinul, destinul în care eu cred, le-a aşezat pe amândouă femeile alături. Se întâlniseră pe platforma metroului la Paris şi întâlnirea le-a fost fatală. Din prima zi. Destinul planează asupra noastră, coboară în metrou, urcă în navele ce explorează Cosmosul, vine după tine în casă, se cuibăreşte în colţul unde te simţi mai în siguranţă decât în orice alt loc şi concepe, combină, urzeşte fără de ursitoare, fără să te întrebe dacă-l vrei ori nu.
Spre acea masă, ochiul meu priveşte cele trei generaţii. Chipul celui vârstnic – omul cu privirea trează la tot ce-i împrejurul lui, preocupat să găsească drumul care, oricât de greu pare, să fie cel drept, totdeauna condus de iubire şi adânca înţelegere pentru soţia şi fiica lui. Perechea lui, puţin obosită, melancolică, de fapt dornică să încheie sărbătoarea, să se întoarcă acasă, în casa ei, să respire în voie, la distanţă de toate aceste feţe zâmbitoare care-şi vor continua clevetirile departe de urechile ei. Discuţiile între comeseni, aprecieri elogioase toate, ocoleau subiectul tabu. El circulă între cei cu privirea aplecată peste farfuria plină, mestecat cu gura închisă, scăpat printr-o singură vorbă rostită la întoarcerea discretă a capului către vecinul de alături.
Aiala şi Becky, cele două mame tinere, au părăsit masa rotundă, masa familiei, pentru cea de proiecţie : amândouă sunt regizoarele acestei festivităţi.
Textele versificate de ele, puse pe muzica unor şlagăre ale aceloraşi zile, sunt proiectate împreună cu imaginile începuturilor Israelului modern.
Cele două scaune rămase goale marchează obsesiv distanţa între copii de o parte şi tatăl, izolat, de cealaltă parte.
Când mi se întâmplă să privesc un om în faţă, chiar necunoscut de îmi este, ochiul
meu captează trăsăturile. Obrazul fiecăruia e o carte deschisă în care trebuie să citeşti. Repede. În ajutorul tău vine privirea celuia ce-l ai în faţă, o mişcare a buzelor, un gest, o mişcare a trupului…
Copiii ! Să-i priveşti, să trăieşti realitatea, să ştii că îi ai, asta-i important. Drăgălăşenia lor nu e numai înfăţişarea fizică, e şi urmarea a tot ceea ce se investeşte în ei. Educaţia, cultura. Inteligenţa le e stimulată pe toate căile fireşti, spre cultura universală şi cea biblică. Această constatare, în locul bucuriei fireşti, îmi aduce un semn de întrebare . Mare : cum descifrează universul, cum vor ieşi din ceaţa care-i învăluie, când dormitorul casei aparţine celor două mame ?
Să ai o mamă e mult. Dar să vegheze asupră-ţi ochii a două mame îţi consolidează oare siguranţa de sine ? Între ei nu folosesc apelativele de mamă, tată, bunică, bunic. Dragostea flutură liber în cercul lor închis printr-o dragoste şi filială şi deviată. Ei se strigă pe nume.
Să fie aceasta o nouă formă a familiei ?
Nu-mi găsesc răspunsul, mă preocupă întrebarea.
Mă simt înţepenită în scaunul meu şi absentă la cei dimprejur. Privesc în gol.
Oaspeţii se înghesuie la bufetul încărcat de gustări alese. Pe un platou mare se răsfaţă un morun. Pe o altă tavă, luată de aceleaşi mâini dibace, a rămas scheletul peştelui ce păstrează doar capul şi coada.
Getta Berhoff