Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la prezentarea publică a raportului “Pentru consolidarea statului de drept”, elaborat de Comisia Prezidenţială de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România.
Doamnelor şi domnilor,
Încep prin a vă mulţumi pentru acceptarea invitaţiei de a participa la prezentarea raportului elaborat de Comisia de analiză a regimului politic şi constituţional din România.
Aş vrea, de asemenea, să adresez mulţumirile mele sincere membrilor acestei comisii, conduse de profesorul Stanomir, pentru efortul făcut din 2008 încoace. Regret că domnii Dogan şi Crăiuţu, preşedinţi de onoare ai comisiei, nu au putut face deplasarea din Franţa şi Statele Unite în România, dar îl rog pe domnul Stanomir să le transmită recunoştinţa mea.
Momentul de astăzi este important. Îmi pare bine că se întâmplă şi mi-aş fi dorit să vină mai repede. Imediat după alegerile din 2004, am cerut partidelor să înceapă o reflecţie constituţională. Motivul era unul singur şi el a fost, din nefericire, confirmat în ultimii ani. E vorba despre faptul că, în loc să fie un mecanism util, de deblocare a crizelor, Constituţia noastră a produs disfuncţionalităţi în mecanismele statului.
Din motive asupra cărora nu vreau să insist, partidele noastre politice au amânat această reflecţie. Avem nevoie de o Constituţie care să nu ne împingă în conflicte, ci dimpotrivă să ne scoată din ele, pentru că orice conflict costă energie şi timp.
Am decis în vara trecută să stimulez analiza regimului nostru politic şi constituţional prin înfiinţarea unei comisii. De această analiză are nevoie nu numai preşedintele României, de ea are nevoie România! Într-adevăr, o ţară care vrea să se modernizeze şi care e împiedicată în acest efort de propria ei lege fundamentală trebuie să găsească resurse pentru a depăşi situaţia de blocaj, inclusiv pentru a depăşi apatia clasei politice.
Am recurs în general la specialişti ai dreptului constituţional din noua generaţie. Nu pentru că n-aş aprecia valoarea experienţei şi a expertizei şi a înţelepciunii acumulate de vechii constituţionalişti. Dar cred că este bine să dăm oportunitatea să se pronunţe specialiştilor care nu au fost implicaţi în elaborarea sau modificarea Constituţiei de la 1991. Avem, cred eu, nevoie de o privire nouă şi nepărtinitoare.
Raportul intitulat Pentru consolidarea statului de drept conţine atât un diagnostic, cât şi o gamă de soluţii. Diagnosticul este elaborat pornind de la analiza funcţionării regimului. Aici, aş aprecia caracterul moderat, riguros şi nepasional al analizei. Pe de altă parte, Raportul conţine o serie de soluţii organizate în 23 de capitole, pentru tot atâtea mari probleme.
Aş vrea să observ şi în această privinţă diversitatea, paleta largă de opţiuni avute în vedere de autorii Raportului. O privire unilaterală şi dogmatică ar fi fost o eroare. Societatea românească şi clasa ei politică au nevoie să cunoască toată seria de soluţii constituţionale posibile. Oamenii politici, partidele, cetăţenii au de acum de unde să aleagă. Raportul le oferă numeroase variante. În ceea ce mă priveşte, sunt conştient că un om politic responsabil trebuie să facă o alegere.
Eu am ales. Am ales pornind de la o viziune despre ceea ce trebuie să fie România în anii viitori. Când spun acest lucru, am în vedere faptul că nu există o garanţie mai solidă pentru libertatea şi demnitatea unui cetăţean decât o bună Constituţie. Adică o Constituţie care să facă posibile practici previzibile şi soluţii viabile.
Opţiunea mea este înrădăcinată, însă, în Raport. Luând în seamă diversele elemente propuse, le-am selectat pe cele care corespund viziunii mele. Insist asupra faptului că raportul este suficient de consistent pentru a îngădui altor politicieni, partidelor politice, cetăţenilor să îmbrăţişeze alte soluţii decât cele pentru care eu optez. Fiecare este liber să se inspire din Raport. Soluţiile pe care le îmbrăţişez eu sunt în număr de zece. Le voi enumera foarte succint.
Prima dintre ele priveşte regimul politic în ansamblul său. Pornind de la ideea că este absolută nevoie de clarificarea naturii acestui regim, consider că soluţia cea mai bună pentru România este cea a unui regim semiprezidenţial. Nu cred că România are nevoie de un regim prezidenţial, în care şeful statului să fie şi şeful guvernului. De asemenea, consider că un regim parlamentar, în care şeful statului nu mai este ales direct de cetăţeni, nu exprimă voinţa naţiunii noastre. Nu cred că românii ar accepta să abandoneze dreptul de a-şi alege direct Preşedintele. Este însă nevoie de clarificarea semiprezidenţialismului şi anume de corelarea legitimităţii de care dispune Preşedintele cu pârghiile instituţionale de care se poate folosi pentru a-şi realiza mandatul încredinţat de popor. Dacă vom continua să alegem un Preşedinte care nu poate acţiona, vom nesocoti naţiunea şi vom diminua democraţia. Termenul cel mai bun pentru a caracteriza acest regim semiprezidenţial este echilibrul sau mai precis, divizarea echilibrată a puterilor şi a responsabilităţii, acestea sunt elemente fundamentale în opţiunea mea.
În al doilea rând, consider că mecanismul dizolvării Parlamentului trebuie pus în acord cu regimul. Dizolvarea legislativului este pretutindeni un ultim recurs la rezolvarea crizelor politice. În Constituţia noastră, dizolvarea este legată exclusiv de eşecul formării guvernului în primele două luni de după alegeri. Ştiu că există interpretarea potrivit căreia o asemenea prerogativă acordată Preşedintelui i-ar spori în mod nemăsurat puterea. Eu cred că această obiecţie nu o fac decât cei care nu înţeleg rostul dizolvării. Atunci când negocierea politicienilor nu mai dă roade, cetăţenii sunt invitaţi la urne, iar acesta şi nu altul e rolul mecanismului de dizolvare. Ceea ce sporeşte este, deci, nu autoritatea şefului de stat, ci capacitatea instituţiilor de a acţiona, în chip responsabil, în momente de criză politică.
A treia mea opţiune priveşte forma Parlamentului. Avem un sistem bicameral, în care cele două camere sunt foarte asemănătoare din punctul de vedere al reprezentării. Ele sunt alese în acelaşi mod şi în acelaşi moment, doar norma de reprezentare este diferită. În viziunea mea, putem opta pentru un sistem unicameral prin eliminarea uneia din cele două Camere. Motivul este acela că avem deja o Cameră, şi anume Parlamentul european. Consider că existenţa Parlamentului european este o garanţie suficientă atât pentru o bună reprezentare a intereselor generale ale românilor, cât şi pentru împiedicarea oricărui abuz al puterii legislative „autohtone”. Dacă naţiunea nu va dori totuşi să renunţe la una din Camere, acesta ar trebui oricum să fie ales astfel încât să reprezinte altceva decât Camera, de pildă interesele comunităţilor locale – şi aici mă refer la Senat. Eu optez însă pentru un sistem cu o Cameră.
În al patrulea rând, vreau să exprim opţiunea mea în problema imunităţii. În această materie s-au produs numeroase abuzuri. Raportul propune o viziune foarte nuanţată. În ceea ce mă priveşte, consider că trebuie să regândim imunitatea aleşilor. Maximizarea protecţiei politice deja existente, a protecţiei asigurate pentru opiniile şi convingerile politice, pentru deciziile aleşilor naţiunii trebuie însoţită de eliminarea protecţiei pentru fapte de ordin penal. Egalitatea impune o asemenea soluţie. Egalitatea şi mai ales democraţia. O impune şi simţul elementar al dreptăţii. N-am întâlnit vreun cetăţean român care să creadă altceva despre imunitatea la fapte penale a aleşilor.
Un ultim punct legat de Parlament priveşte credibilitatea acestei instituţii fundamentale. Consider că redarea credibilităţii se poate face în multe moduri. Unul dintre ele, absolut indispensabil, este restaurarea autorităţii legislative a Parlamentului prin limitarea severă a numărului şi a circumstanţelor în care sunt adoptate ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe ale Guvernului. Urgenţa a ajuns să-şi piardă sensul. Dacă te uiţi pe numărul de ordonanţe din ultimul deceniu, ai impresia că România a fost în comă profundă, şi asta într-o perioadă de creştere şi modernizare. Parlamentul trebuie reaşezat în poziţia sa de unică instanţă de legiferare. Aşa cum am mai spus în numeroase ocazii, legiferarea va trebui să se facă în interes general şi nu în interesul unor grupuri. Efectele unei legiferări decise de interese de grup, nu de binele public le vedem cu toţii. Ultimul efect vizibil este dezordinea completă din sistemul de salarizare din domeniul public. Salariile nu au fost definite de criterii generale precum meritul şi însemnătatea socială a profesiei. Forţele decisive au fost presiunile de grupuri profesionale influente pe lângă Guvern, care au dus la situaţii scandaloase, la crearea unor adevărate privilegii bugetare.
Cea de-a şasea opţiune despre care vreau să vorbesc priveşte reorganizarea administrativă. Consider că este necesar să renunţăm la sistemul administrativ creat în urmă cu 40 de ani. E un sistem greoi, care include 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti, un sistem căruia i s-a adăugat acum un deceniu ficţiunea unor regiuni de dezvoltare care există doar pe hârtie. Actuala împărţire administrativă a ţării este un sistem care şi-a pierdut raţiunea, în condiţiile în care el a fost creat nu pentru a guverna o ţară liberă, ci pentru a-i controla, pentru a-i supraveghea pe cetăţeni. România nu mai este un stat poliţienesc şi nu are nevoie de atîtea unităţi administrative, care înseamnă şi tot atîtea birocraţii. E nevoie de o reîmpărţire administrativă suplă, astfel încât să avem 9 – 12 judeţe, aşa cum sunt definite acum în Constituţie, sau regiuni într-o Constituţie viitoare. Pe de altă parte, nu numele – judeţ sau regiune – este decisiv, ci raţiunea de a fi a acestor unităţi administrative. Iar această raţiune este dezvoltarea echilibrată şi durabilă a teritoriului. Această dezvoltare este posibilă dacă e creată, cu ocazia acestei reîmpărţiri a teritoriului, o veritabilă autonomie locală.
Definirea clară a atribuţiilor şi responsabilităţilor comunelor şi ale oraşelor, respectiv ale judeţelor şi, în fine, ale eşalonului naţional reprezintă complementul necesar al redesenării decupajului administrativ. Aş adăuga aici un element, care nu ţine neapărat de Constituţie, ci de coerenţa sistemului politic. Redefinirea administrativă şi clarificarea mandatului fiecărui nivel de responsabilitate trebuie însoţite de o reamenajare coerentă a sistemului electoral, adică a felului în care sunt alese aceste instanţe. În clipa de faţă, sunt folosite în România nu mai puţin de cinci moduri de scrutin. Ca la noi, la nimeni! Avem, de altfel, trei moduri de scrutin majoritare – cîte unul pentru primari, pentru preşedinţii consiliilor judeţene şi respectiv pentru Preşedinte. Toate au specificul lor şi nu au un principiu comun. Şi, de asemenea, avem două moduri de scrutin proporţional – pentru consilii locale şi judeţene şi, respectiv, pentru Parlament. Această diversitate produce efecte nedorite la nivelul calităţii guvernării.
Al şaptelea element al opţiunii mele politice priveşte Curtea Constituţională. Consider că e necesară recredibilizarea Curţii ca garant al supremaţiei Constituţiei. Din păcate, datorită actualei arhitecturi constituţionale, Curtea a fost împinsă să joace un rol de arbitru al vieţii politice. Curtea a trebuit să decidă tot ceea ce a blocat Constituţia. Nu e firesc să fie aşa. Curtea Constituţională are misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei. Ea nu e menită să fie moderatorul conflictelor sau arbitrul orgoliilor diverselor partide. Să dăm, deci, Curţii locul ei firesc!
Un alt dispozitiv constituţional cu adresare directă către cetăţeni este introducerea referendumului obligatoriu, adică Parlamentul să fie obligat să adopte o lege în domeniul care a făcut obiectul referendumului. Nu este admisibil ca în urma organizării unui referendum, chiar dacă populaţia doreşte adoptarea unei legi, Parlamentul să poată ignora voinţa cetăţenilor. Formula actuală a referendumului consultativ nu corespunde exigenţelor constituţionale ale articolului 2 care prevăd că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.
Un al nouălea element avut în vedere de mine în ceea ce priveşte revizuirea constituţională se referă la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii. Deşi nu a fost avut în vedere de către membrii Comisiei, consider că o regândire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la această instituţie e necesară.
În sfârşit, îmi asum consideraţiile din Raport referitoare la nevoia absolută de clarificare şi de aplicare directă a drepturilor cetăţenilor. Avem nevoie de o instituire clară a drepturilor cetăţenilor români. Consider, de asemenea, că este o dovadă de înţelepciune, dar şi de moderaţie definirea drepturilor economice şi sociale ca drepturi fundamentale accesibile în mod veritabil tuturor cetăţenilor.
Altfel spus, consider că problema înscrierii acestor drepturi în Constituţie nu este o ocazie propagandistică, ci o oportunitate pentru a face o alegere constituţională concretă.
Recapitulând, cele zece elemente prezentate trebuie văzute împreună: adoptarea unui regim semiprezidenţial coerent, definirea mecanismelor dizolvării legislativului, un sistem unicameral, eliminarea oricărui privilegiu al aleşilor care comit fapte penale, limitarea drastică a reglementării prin ordonanţe, un decupaj administrativ cu 9-12 judeţe sau regiuni şi o autonomie locală veritabilă, recredibilizarea Curţii Constituţionale, introducerea referendumului obligatoriu, regândirea rolului şi a structurii CSM, definirea clară a unor drepturi accesibile tuturor.
Toate aceste elemente pot articula o opţiune republicană solidă. Când spun „opţiune republicană” nu am în vedere doar opoziţia acesteia în raport cu monarhia, ca formă de gestionare a puterii. În această privinţă, cred că lucrurile sunt clare: românii de astăzi au faţă de monarhie respectul pe care trebuie să-l arăţi oricărei părţi a patrimoniului naţional. Când vorbesc despre opţiune republicană, am în vedere ceea ce se înţelege prin această expresie în marile republici de astăzi, şi anume dezvoltarea unui sentiment patriotic bazat pe fapte, pe gesturi şi decizii responsabile.
În sfârşit, vreau să afirm nevoia ca revizuirea Constituţiei să nu fie pripită, dar nici amânată sine die. Dacă, potrivit articolului 150, Guvernul îmi va propune revizuirea, eu o voi iniţia. Nu exclud, desigur, posibilitatea ca iniţiativa să vină de la o pătrime din deputaţi sau senatori, ori de la 500 de mii de cetăţeni.
Nu pot încheia fără a exprima încă o dată gratitudinea mea pentru autorii Raportului. De acum încolo, nu numai eu, ci şi dumneavoastră, toţi cei interesaţi de problema Constituţiei se vor putea hrăni dintr-un raport substanţial, cu soluţii diverse, înţelepte şi moderate. Clarificarea diverselor aspecte ale problemei constituţionale nu poate fi făcută decât prin reflecţie şi dezbatere. Binele public ne cere să procedăm în acest fel.
Mulţumesc încă o dată Comisiei, vă mulţumesc dumneavoastră pentru participare. Vă multumesc mult!
Aici puteți consulta textul integral al Rportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului
Politic şi Constituţional din România http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf
Schimbari cu pasi mici, hotariti, bine ginditi si urmari previziblie aceasta are nevoie sistemul.
Simplificare si functionalitate ar trebui sa fie criterii de baza.
Un parlament unicameral ar putea fi prima masura, urmata de simplificarea sistemului administrativ.
Nu multe schimbari deodata.