Văd că guvernul şi-a pus printre primele cinci obiective ale bugetului – şi, probabil, ale programului de combatere a crizei economice – pe acela de valorificare la maxim a fondurilor europene alocate României.
Preşedintele Băsescu a zis şi el ceva asemănător după ce a ieşit de la repetatele întâlniri cu miniştrii, deci ideea ca atare pare să întrunească consensul. Eu am o singură problemă aici, însă: n-am văzut încă o analiză a cauzelor care au împiedicat până acum absorbţia de fonduri. Or, fără să ştii diagnosticul, mă îndoiesc de faptul că poţi să vii cu tratament eficient.
Una peste alta, după evaluările Finanţelor, în 2008 gradul de realizare a absorbţiei de fonduri europene este de 27%. Adică, atât s-a putut cheltui faţă de ceea ce era prevăzut prin proiectul de buget; diferenţa reprezintă cam 1,6% din PIB. Cine este vinovat pentru acest eşec spectaculos în a consuma bani care intră în ţară la cost zero? În rândul miniştrilor sau al funcţionarilor centrali e foarte răspândită ideea că vinovată este „lipsa de capacitate şi de pregătire a administraţiei locale“ şi, uneori, a actorilor privaţi (firme, asociaţii, ferme), care, vezi-Doamne, nu vin cu proiecte viabile să ia banii. Presa şi liderii de opinie înghit de regulă explicaţia oficială, pentru că ştiu puţine detalii despre cum merge sistemul, iar ca atare ideile false se propagă.
În realitate, administraţia locală şi mediul privat, inegale în performanţă şi pestriţe cum sunt, sunt de fapt mai eficiente decât instituţiile centrale în utilizarea de fonduri. Cele mai rămase în urmă programe sunt cele care au la capătul ţevii ministerele (cazul infrastructurii mari, de exemplu); infrastructura mică şi medie a mers ceva mai bine. Iar atunci când e vorba despre întârzieri în proiecte locale, tot autorităţile centrale sunt de regulă de vină: este un alt mit, întreţinut cu grijă, că banii europeni s-au gestionat descentralizat, iar autorităţile locale ar avea mare putere de decizie în ele. În realitate, chiar pentru proiecte din aşanumitul Program Operaţional Regional, decizia, de la aprobare de proiect până la verificarea chitanţelor, stă tot la centru. Iar acesta este doar unul dintre cele şapte Programe Operaţionale, unde măcar Consiliile Judeţene sunt incluse cu rol consultativ, de ochii lumii; în celelalte, managementul central este total.
Însă absurdul începe în faza de derulare, unde decuplarea între aspiraţiile generoase ale miniştrilor şi realitate e totală. De exemplu, de unde suntem aşa zoriţi să începem cheltuirea de fonduri, pe Fondul Social European prima licitaţie s-a lansat în februarie trecut, proiectele câştigătoare s-au declarat destul de repede, dar semnarea contractelor a întârziat până în noiembrie! Şi, uite aşa, au trecut doi ani din cei şapte pe care îi avem pentru cheltuit fondurile, iar lucrurile încă nu sunt clare. De ce amânarea? Pentru că cele două ministere responsabile (Finanţe şi Muncă) nu s-au putut înţelege la timp pe nişte proceduri de detaliu, ce făceau obiectul unor norme de aplicare. Şi, uite aşa, am stat un an cu banii europeni în cont, până s-au hotărât funcţionarii români să facă norme. Iar acesta este cazul fericit, Fondul Social fiind, de fapt, cel mai avansat dintre cele şapte programe sectoriale.
Lucrurile devin de-a dreptul caraghioase când din pură prostie se dă cu piciorul unor bani deja alocaţi. Spre exemplu, vreo 20-30 de milioane euro din ultima tranşă de fonduri PHARE pentru asistenţă tehnică s-au pierdut definitiv în 2008. Contractele trebuiau semnate până pe 30 noiembrie, dar nişte înalţi funcţionari de la Finanţe au uitat să programeze licitaţiile la vreme, astfel încât să se poată încadra în termene şi procedura de contestare, prevăzută de lege şi intens folosită la noi. Totul era previzibil, nu trebuia decât ca, la un moment dat, prin vară, cineva să ia un calendar de perete şi să numere nişte zile, prevăzând timpi de rezervă. Între timp, oamenii respectivi au şi plecat din minister, iar UE îşi va lua bine-mersi banii înapoi, că în criza asta are cine să-i folosească prin alte părţi, slavă Domnului.
În fine, la fel de grăitor este mesajul care li se transmite românilor – firme, centre de cercetare, asociaţii – care câştigă proiecte în programe comunitare. Acestea sunt programe nealocate pe ţări, ci aflate la nivelul Uniunii, de unde banii se obţin prin competiţie deschisă (şi dură) între toţi europenii: dacă proiectele de cercetare cele mai bune vin din Germania sau Marea Britanie, banii se dau acolo, şi, cu asta, basta. Ei bine, după ce că sunt puţine organizaţiile româneşti în stare să iasă victorioase într-o asemenea cursă şi să aducă bani suplimentari în ţară, administraţia română nu doar că nu le ajută, ci le pune piedici la modul foarte concret: regulile europene obligă un asemenea beneficiar să ceară de la statul său rambursarea de TVA, care este cheltuială neeligibilă. Deşi regula este cunoscută şi ştampilată şi de noi, Finanţele, ca de obicei, nu şi-au făcut timp să aprobe o ordonanţă care să dea proceduri pentru aşa ceva.
Pe scurt, dacă eşti prost şi aduci bani comunitari în România aşa, de capul tău, să-ţi fie de bine, stai cu TVA nereturnat din 2005, că pe noi, ministerele, nu ne interesează cercetarea şi dezvoltarea care câştigă concursuri la Bruxelles, ci doar banii ăştia care vin prin canalele administraţiei de stat, unde îi putem noi vămui. De aceea, ca să-i cred pe oficialii români că vor să schimbe ceva, aş vrea să-i văd că rezolvă rapid aceste probleme concrete, înainte de a mai vorbi despre mari obiective la modul general.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro