Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv, şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.
Care este background-ul problemei insolubile? Islamul versus lumea iudeo-creştină, aceasta este ecuaţia conflictului major ce se tot adânceşte, pe diverse canale (politice, media, culturale şi economice) după 11 septembrie 2001. Erodând, prin amplitudine şi acceleraţie, capacitatea de înţelegere a lumii actuale privind propriile „compromisuri sănătoase”, acest conflict între culturi îşi generează exponenţial propriul apogeu. Iar noi ne aflăm, de câţiva ani, în chiar epicentrul lui. Pe acest background, înfruntarea palestiniano-israeliană din Gaza apare, acum, ca fiind o „ocazie”, construită, întreţinută şi gospodărită de fundamentaliştii războiului terorist, iară nu cauza conflictului.
Nu voi insista asupra faptelor, căci datele furnizate de istoricii şi analiştii credibili sunt cunoscute şi sunt bine exploatate public, de ambele părţi. Voi medita, în textul de faţă, asupra delictelor şi slăbiciunilor media, care au devenit, poate că involuntar, arme în acest conflict, şi care, mai mult decât simple arme, sunt, dincolo de anumite limite, veritabile arme de distrugere în masă, atunci când manipulează şi modelează cortexul şi afectele, analizele şi deciziile consumatorilor, accelerând şi precipitând, conform modelului emis de Paul Virilio, întreaga planetă către ideea de catastrofă finală.
Catastrofa finală e nu a regilor ci a tuturor oamenilor
Aşadar, sunt două linii de forţă pe care le punem în balanţă aici: graţie politicienilor şi ideologilor de logică apocaliptogenă, mai întâi de toate, conflictul de fond ia aparenţa unei pandemii ideologice; iar mai apoi, datorită media, conflictul se manifestă ca o continuă presiune delirantă şi obsesională exercitată asupra publicului. Media devin astfel o interfaţă hipersensibilă între real şi realitate, induc confuzie fanatică şi propagandă, acolo unde ar trebui să joace rolul limită de furnizor de facticitate. Bariera informaţională este deci depăşită prin hiperbolizare, iar din acest exces se trece în domeniul mesajului catastrofist şi inductor de mutaţii la nivelul raţiunii, prin subliminale pulsaţii afective sau decizionale.
Care este scopul acestei presiuni puse pe opinia publică de tandemul politic (religios-politic) + media? Scopul, se vede şi în aceste zile, este dublu: primo, extinderea şi generalizarea percepţiei existenţei unei stări terminatoare de divizare totală şi definitiv ireconciliabilă, ce necesită amorsarea militară imediată şi obligatorie (reiterarea obstinată a mesajelor Iran via Hamas et Co versus Israel); iar pe de altă parte, media supraevaluată şi hiperfuncţională extinde în mod obsesional curentul de implicare a opiniei publice până în cel mai îndepărtat punct al globului. Dar e o formă de over-reaction periculoasă, o boală autoimună ce ameninţă întreaga civilizaţie occidentală, ce ajunge, astfel, să se identifice cu propriii inamici. Principiul care stă la baza acestei logici este inundarea nivelului activ al conştiinţei şi al subconşientului indivizilor cu urgenţa şi iminenţa stării conflictuale perpetue, conform unui principiu enunţat încă din 1793 de R.R. Palmer: „Războiul regilor s-a terminat. A început războiul oamenilor”. Iar ca un corolar al acestui principiu elementar (de pe urma căruia multe generaţii au trăit liniştite) valabil şi pentru conflictele ce se dezvoltă în mileniul al III-lea, este nevoie de persuasiunea şi hipnoza urgentă a massei, în scopul luării de ostatici mediumizaţi şi de adepţi fanatici, cu minime investiţii şi prin simplă privire a ecranului TV, devenit fetiş, comandant de oşti, căpetenie militară sau voce a deciziei. Este, aici, o formă de teleseducţie strategică foarte catchy, omniprezentă, ce permite manipulatorilor să deseneze pe cortexul informaţional şi emoţional al consumatorilor de media – şi să le rescrie infinitezimal şi cvasi-instantaneu în codul de valori proprii – o hartă mentală politică de repartizare planetară a agregatelor combatante şi/ sau aspirante la decizia finală a partajării forţei. Mai precis, individul este tratat la timpul prezent continuu şi anistoric ca parte a unei masse ce nu poate fi decât înrolată, de o parte sau de cealaltă, anihilându-i-se voinţa de a alege non-beligeranţa.
Media şi armele de distrugere în masă
Dacă şi în aceste zile de ianuarie 2009, media au devenit arme decisive în acest conflict din Gaza, generat mai întâi ideologic şi apoi militar prin strategii extremiste, atunci este important să arătăm şi faptul că aceste arme au fost şi continuă să fie mai bine exploatate de lumea extremistă musulmană (de palestinienii Hamas şi Hezballah, de Al Qaeda, de Iran), decât de Israel sau de Statele Unite. Statisticile (atât sondajele de simpatie ce bombardează canalele televiziunilor, cât şi analizele post-festum) arată, de ani buni încoace, o creştere a simpatiei faţă de „bietele victime”, simultan cu o creştere a antipatiei faţă de „invadator”, când, de fapt, în această punere în scenă, este vorba despre o machiavelică răsturnare a valorilor: adevăratul călău, luptătorul de gherilă hipotalamic-autolitică, se protejează prin exhibarea barbară şi câştigă simpatie prin discriminare pozitivă, iar victimele sale sunt condamnate la oprobriu. Terenul invaziei Hamas prin media a fost pregătit din timp, pe măsură ce arhitecţii acestui tip de luare în posesie prin sugestie negativă la televizor îşi urneau planurile de ofensivă împotriva iudeo-creştinătăţii.
Este momentul să ne întrebăm cum de este posibil acest lucru: ca incitatorii la genocid să câştige mediatic un război, să modifice decizia raţională a massei planetare manipulate, să inducă o perfidă stare de culpabilizare a Americii, acum a Israelului, derivată din culpabilizarea arhetipală antisemită şi, prin extensie, să culpabilizeze întreaga civilizaţie iudeo-creştină.
Maniere diferite de a duce un război
Ei bine, dacă de grandoarea musulmană nu s-a îndoit nimeni până acum (plus minus episoadele de califat ce au tulburat altădată lumea creştină) era bine să nu se îndoiască nimeni nici de viclenia (arta persuasiunii) aferentă a ideologilor ei – religioşi – fundamentalişti: forţele teroriste nu au avut nicio reticenţă în a include în arsenalul greu de război copiii, femeile şi bătrânii (aceştia sunt inocenţii civili, consideraţi totuşi la ei acasă cetăţeni fără drepturi pentru că săraci, ei fiind însă consideraţi tabu numai pentru imaginarul lumii iudeo-creştine). Această tactică dovedeşte că ideologii fundamentalişti musulmani ai războiului terorist prin media au studiat intens tipul de sensibilitate al inamicului şi au mizat pe impactul emoţional media obţinut asupra lumii iudeo-creştine prin supraexpunerea şi prin stimularea anxietăţii ei civilizaţionale după vizibilitatea maximă a sângelui jertfelnic. Pe toate canalele media au curs hemoragiile pe care le-au dorit forţele teroriste Hamas, dar nu şi hemoragiile de imagini şi informaţii ce descriu pertinent şi în mod diacronic acumulările picătură cu picătură ale stării de subminare de către Hamas a acordurilor internaţionale, a securităţii israeliene şi Orientului Mijlociu.
Cât despre îndemnurile la ridicarea lumii islamice la Jihad sau cât despre ameninţările cu raderea de pe suprafaţa pământului a rasei evreieşti, proferate frecvent în media de către Iran, sponsorul Hamas, ce sa mai vorbim! Pe scurt, ideologii Hamas au mizat pe nota mică la purtare pe care o vor încasa pe teren în Gaza forţele de apărare antiteroriste ce vor avea greaua misiune de a extrage din camerele de joacă ale copiilor lăzile cu arme şi bombe. Sângele astfel televizat devine prin el însuşi o armă rituală, a cărei vedere trebuie să incite Occidentul la solidaritate cu teroriştii, indiferent de metodele lor, iar Islamul la violenţă şi răzbunare. În tot acest timp, nota bene, stadiul istoric, cutumele şi tipul de sensibilitate fundamentalistă musulmană nu asociază vărsările de sânge şi carnagiile cu şocuri emoţionale, dacă acelea au loc în numele războiului sfânt, ci cu stări de exaltare şi extaz religios. Să ne amintim, altminteri, cu câtă uşurinţă îşi exhibă rănile, puroiul, sărăcia şi handicapurile, civilizaţiile înrudite cu populaţiile de tip carne de tun suicidale produse azi de Islamul fascist. Iar, prin comparaţie, să ne amintim cu câtă pudoare ne privim noi, occidentalii, evrei sau creştini, starea de decrepitudine fizică sau boală ori agonia, considerând că a le arăta lumii întregi ar fi o impietate.
Este vorba, aşadar, de o diferenţă radicală de atitudine aici, izvorâtă din culturile noastre diferite, dar pe care islamicii terorişti au ştiut să o exploateze la maximum, substituind-o tactic inferiorităţii lor militare. A fost, se pare, mai convenabil, pentru organizaţiile teroriste, să întreţină mult timp o Gaza subdezvoltată (refuzând de-a lungul timpului orice investiţie americană sau israeliană ce ar fi ridicat nivelul de dezvoltare şi standingul local), o Gaza cu miză explozivă care să poată fi oricând transformată în lagăr, şi o populaţie redusă la condiţia săracă a maşinăriei umane teleghidate de propagandă, ce adoptă sinuciderea ca manieră de a face rost de bani pentru restul familiei. (Apropo, printre copiii carne de tun nu există şi copii de şeici).
Această civilizaţie a presiunii teroriste nu este impresionată de vărsarea sângelui copiilor proprii din familiile sărace, considerându-şi ea însăşi aceşti copii ca fiind predestinaţi eroismului fanatic şi educându-şi aceşti copii pentru e deveni, ei, nişte arme esenţiale ce vor contribui în mod decisiv la instalarea noului Califat.
Rating şi iubire: copiii cui?
Prin urmare, două slăbiciuni ale civilizaţiilor noastre continuă să contribuie la victoria acestei diabolice tactici a acumulării de simpatie şi a câştigului la cacealma, folosită de terorişti şi la 11 septembrie 2001, şi în Gaza 2009: pe de o parte, este lăcomia media după ştiri senzaţionale, în vederea creşterii de rating, cultivând ca pe o onoare difuzarea obstinată a imaginilor sângeroase, deci cultivând acuzarea şi condamnarea emoţională apriorică, venită înaintea verdictului dat de tribunale după anchete şi după reconstituirea adevărului istoric ; pe de altă parte, este tipul special de iubire al părinţilor şi combatanţilor terorişti faţă de copiii lor, sau familiile lor, pe care, în loc să-i adăpostească de moarte, îi includ în arsenalul emoţional al războiului numit Jihad.
Faţă de această tactică, diabolică şi inumană din punct de vedere al credinţelor şi cutumelor noastre iudeo-creştine, lumea occidentală trebuie să înceapă să deschidă ochii: înainte de a se lăsa manipulată prin media şi fără a se lăsa atrasă de urletele cu care fascismul islamic isterizat vrea să ne reducă la condiţia de adepţi angoasaţi, lumea occidentală trebuie să mediteze mai mult la suferinţa imensă pe care o încearcă soldaţii noştri aflaţi pe câmpul de luptă şi confruntaţi în fiecare clipă a eroismului lor cu tragica decizie de a alege astfel încât bomba-copil la care inamicul şi-a condamnat, prin liber arbitru, propria familie, să nu lovească familia, copiii sau ţările noastre. Pentru că, am uitat să vă spun: astăzi sunt ameninţate când Statele Unite, când Israel sau Spania, ori Anglia. Însă mâine vom fi cu toţii în aceeaşi oală.
Risipa de copii va deveni din ce în ce mai mare.
Când extermiştii islamici îşi vor iubii mai mult copiii decât urăsc lumea altora, atunci se va putea spune că lumea devine mai umană.
A trebuit ceva timp ca Europa să înţeleagă că problema Hamasnică vizează nu numai Israelul.
America se va deştepta când va înţelege că Axa Caracas-Teheran este începutul hamasnizării şi islamizării Americii Latine.
Domnule Gross, o parafrazati evident pe Golda Meir, al 4-lea prim ministru al Israelului nostru (1969), prima care a fost denumita „Doamna de fier”, inaintea Indirei Gandhi, a celebrei Margaret Thatcher si a actualei doamne de fier, Angela Merkel, cancelarul Germaniei.
Ea este cea care a spus „We will only have peace with the arabs when they love their children more then they hate us.” Asta referitor la o fraza precedenta, atat de relevanta si ACUM, in conditiile de astazi : „We can forgive the arabs for killing our chidren. We cannot forgive them for forcing us to kill their children”.
Excelent articol, doamna Furtuna, l-am citit iar si iar, desi, cu acelasi interes, il citisem deja si pe o lista de discutii pe net. Inteleg ca traiti in Romania, dar cu sufletul sunteti pretutindeni, „suntem toti in aceeasi oala”. Va multumesc. Poate totusi, in contradictie cu finalul articolului dv, din ce in ce mai multi Oameni de suflet vor putea opri risipa de copii din lume, spera incorijibila optimista din mine…
Trebuie sa recunosc ca nu sunt de acord cu tonul pesimist al articolului.
Exista din ce in ce mai multe semne ca lumea se indreapta spre o directie pozitiva. Chiar in randurile statelor musulmane lucrurile se misca rapid.
Dupa ce si-au facut palate exorbitant de scumpe,o serie de emirate nu mai propaga cu acelasi entuziasm ideea celor 72 de virgine care i-ar astepta dupa moarte. In definitiv pot aveas aici de sute de ori mai multe virgine, in mod garantat. Plus aer conditionat pe plaja, ultima lor inventie!