Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile:
“Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”
Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 17
“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”
Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 18
“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.”
Qur’an-ul – Sura II – versetul 187
“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.”
Qur’an-ul – Sura II – versetul 188
“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”
Qur’an-ul – Sura II – versetul 189
Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.
Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.
Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.
Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor… Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva… O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire:
“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”
Qur’an-ul – Sura VIII – versetul 37
“Din iubire ne-am născut
Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi
După iubire tânjim.
Iubirii ne încredinţăm.”
Ibn’Arabi –Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)
Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta… O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii… Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem… Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!
Islamul e o religie violentă prin natura ei, iar îndemnurile la uciderea nemahomedanilor răsună mai tare decât cele pacifiste.
Mai mult Coranul îndeamnă la război religios cu orice națiune și caută să facă rău oricărei religii (e cunoscut obiceiul lor de a-și ridica moschei pe locurile sfinte ale altor popoare și apoi amenință cu război dacă le strică cineva moscheea.).