Prevestită de câţiva proroci rătăciţi în deşert, dezmințită cu o aroganţă dogmatică de experţii şi guvernanţii care proslăveau cu ochii închişi la altarul Pieţei, actuala criză a făcut să dispară în neant sume inimaginabile de bani. Bani care – ne încredinţează cu o oarecare penitenţă mai marii finanţelor – nici măcar nu au existat.
Dacă am pierdut ce n-am avut, de ce atâta panică?
Precum creştinii care credeau cu toată forţa făpturii lor în predici rostite într-o limbă necunoscută – latina – tot aşa şi omul modern a crezut în mirajul capitalismului financiar deşi nu i-a înţeles prea bine mecanismele. A crezut că este la adăpostul unor instituţii solide şi că dacă nu se lansează în speculaţii riscante, instrumente financiare cu denumiri obtuze şi intraductibile nu au cum să-i pună în pericol slujba, locuinţa, familia, pensia şi economiile. A crezut că sumele obscene cu care se răsplătesc bancherii sunt justificate de eficienţa cu care menţin un sistem funcţional.
I-a crezut până şi pe politicienii care până recent declamau aproape la unison binefacerile liberalizării şi care se întrec acum în a denunţa cu aceeaşi convingere lipsa de reglementare ca şi când n-ar fi fost tot ei cei care au instituit-o. Rezultatul – o lipsă de încredere molipsitoare, un scenariu aproape apocaliptic care se joacă pe scena globală.
Încă de acum 100 de ani, sociologi şi economişti de vază explicau că oamenii acționează sub impulsul percepţiilor şi că de-abia pe urmă îşi găsesc argumente raționale pentru a-și justifica acţiunile. Iar percepţiile cu care suntem confruntaţi acum sunt sumbre şi derutante: inflaţie, deflaţie, reflaţie, stagflaţie – cuvinte-diagnostic, toate terminate în flaţie, un sufix prevestitor de rău.
George Soros ale cărui pronunţări au zguduit în trecut pieţe şi valute dar l-au făcut pe el miliardar prezice „colapsul sistemului financiar” asemănând situația actuală cu „dezintegrarea Uniunii Sovietice”. Paul Volcker fostul președinte al Rezervei Federale şi actualmente consilier al preşedintelui american, nu dă nici el multe şanse de supraviețuire capitalismului financiar deşi rămâne convins de viabilitatea sistemului capitalist.
Singurul care ne mai dă cutezanța de a spera este mesianicul Barack Obama şi zbaterile lui de transforma ‘nebanii’ în bani şi de a restaura credinţa în mai bine.
Ca să mă întorc la analogia cu religia, capitalismul financiar se aseamănă unui cult, un fel de scientologie care foloseşte un limbaj cu rezonanţe ştiinţifice pentru a răspunde nevoii umane de a crede într-o putere benefică şi misterioasă. Dacă lumea raţională în care trăim a destrămat în mare parte misterul divin al vieţii, singură economia modernă mai are puterea să ne facă să credem în forţe pe care nu le înţelegem.
Dar simpla nevoie de mister nu explică expansiunea explozivă a capitalismului modern. Orice sistem care reușește să se impună fără multă vărsare de sânge trebuie să ofere o alternativă mai bună. Şi oferta trebuie să includă masele.
Creștinismul s-a extins numai atunci când versiunea de iudaism predicată de Isus a devenit inclusivă şi s-a adresat maselor indiferent de provenienţa lor. Creştinismul a promis oamenilor că dacă sunt săraci şi nedreptăţiţi îşi vor găsi consolarea în viaţa de apoi. Comunismul a încercat şi eşuat să impună forţat egalitatea în viaţa de pe pământ.
Ceea ce a reuşit capitalismul ultimelor decenii a fost să deschidă larg porţile templului financiar şi să permită omului de rând să aibă acces la capital. Creditele au devenit spiritul, Sfântul Duh, care a pătruns adânc în modul de viaţă al oamenilor obișnuiți. O sursă a bunăstării, deopotrivă salvatoare şi apăsătoare.
O bancă cu un capital de 10 miliarde de dolari a putut da credite de 100 de miliarde. Bani fictivi, inexistenţi, după cum ni se dă acum de înţeles. Dar cu aceşti bani, oamenii şi-au construit case reale, şi-au dat copiii la şcoli reale, au făcut călătorii reale pe meleaguri pe care strămoşii lor poate nici n-ar fi ştiut să le localizeze pe hartă. Şi s-au bazat pe posibilitatea de a obţine credite peste credite, convinşi că vor reuşi cumva să-şi achite datoriile.
Până la abandonarea standardului aurului economia avea rădăcini adânci în lumea materială. Expansiunea financiară care a urmat s-a bazat din ce în ce mai mult pe bani lipsiţi de o acoperire concretă, bani transferaţi şi retransferaţi electronic în toate colţurile lumii. O lume în care marile bănci s-au transformat treptat în iluzionişti creând parcă din aer credite de mii de trilioane de dolari prin scamatorii din ce în ce mai sofisticate, mai nereglementate şi mai greu de urmărit. Bani al căror temei a fost credinţa că valorile imobiliare şi bursiere vor continua să crească, că pierderile se vor strecura neobservate în haosul unor instrumente financiare din ce în ce mai speculative. Că puterea credinţei în mai mult va perpetua impenetrabilul mister al marilor finanţe.
Lelia Galis este corespondent permanent pentru Radio France Internationale si intre 1995-2000 a fost corespondentul Europei Libere la Londra. Intre 1980 – 1995 a lucrat 15 ani in dezvoltare economica internationala in Europa si Statele Unite.
Imi place, nu sunt priceputa in finante, dar articolul m-a ajutat sa inteleg care este marea problema a crizei, sau mai exact, sa mi-o confirm. Articolul este o analiza si spiritul analitic este foarte bine condus. As vrea sa spun inca o data ca: imi place, pur si simplu, este si uman si omenesc, a propos de co-existenta culturilor si religiilor in care traim si in care invatam (oare cata vreme?…) sa traim.
Unul dintre articolele cele mai elocvente si mai oportune propuse de Stefan Maier in ultimul timp. Pentru cei care n-au realizat inca mecanismul crizei, Lelia Galis le ofera cheia întelegerii lui si, astfel, probabil, atenuarea stressului care le tortureaza spiritele.