La început de 2009 – apropo, La mulţi ani tuturor cititorilor! – mi-am propus să-mi întocmesc o listă cu lucruri de făcut în mod obligatoriu în această viaţă. Ba mai mult, am avut şi norocul să-mi îndeplinesc unul dintre vise, pe care mă grăbesc să vi-l recomand şi dumneavoastră: un revelion în insula Madeira.
Denumit oficial drept Regiunea Autonomă Madeira, arhipelagul din largul Oceanului Atlantic, format din insulele Madeira şi Porto Santo, este teritoriu portughez cu autonomie politică şi administrativă, având un Parlament şi un guvern regionale. Madeira face parte din Uniunea Europeană cu statut de regiune ultra-periferică a teritoriului Uniunii.
Zborul de la Lisabona până la Funchal, principalul oraş al insulei, durează numai o oră şi jumătate, dar aterizarea este întodeauna palpitantă. Pista este suspendată deasupra oceanului pe o structură de stâlpi din beton şi are o lungime de numai doi kilometri şi jumătate. Aterizarea pe aeroportul din Funchal este considerată una dintre cele mai dificile din lume, atât datorită turbulenţelor constante cât şi a vânturilor laterale, ascendente şi descendente. O altă dificultate raportată de piloţi este senzaţia de “uplift” – forţă ascendentă – atunci când aeronava se apropie de pistă, şi care crează senzaţia că avionul nu vrea să aterizeze. Dealtfel, datorită dificultăţilor tehnice, este nevoie de un permis special şi de experienţă la faţa locului, atât pe timp de zi cât şi de noapte, pentru a opera pe acest aeroport.
Ajuns cu bine la Funchal, în primul rând mă impresionează vegetaţia pe drumul de la aeroport şi până în oraş. În mijlocul iernii europene, plantele exotice sunt în plină floare, specii pe care nu le-am mai văzut niciodată. Madeira se mândreşte cu peste două mii cinci sute de specii de plante care-şi etalează frumuseţea şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Multe dintre ele pot fi admirate în stare sălbatică, dar şi la piaţa din Funchal sau în cele câteva grădini publice sau botanice.
Vă mărturisesc că sunt un mare iubitor de pieţe; oriunde mă duc îmi place să vizitez târgul local, iar piaţa din Funchal este un obiectiv turstic obligatoriu. Plantele multicolore, care mai de care mai exotice, îşi amestecă parfumurile cu fructele la fel de originale şi nemaivăzute: dulceaga banană din Madeira (de dimensiuni mici – atât de mici, că nu poate fi comercializată în Uniunea Europeană pentru că nu corespunde normelor comunitare), banana-măr, maracuya cu tot felul de gusturi: de lămâie, de piersici sau de roşii şi fructul care mi-a atras imediat atenţia: banana-ananas. Fructul provine dintr-o plantă de interior pe care o întâlnim şi în România, cunoscută pe numele de Monstera deliciosa sau philodendron cu frunza ruptă. Dacă ar fi să caut o asemănare vizuală, nu-mi vine în cap decât un ştiulete de porumb cu solzi. Când se coace, solzii încep să cadă rânduri-rânduri, fructul se mănâncă pe măsură ce “coceanul” iese la iveală, iar gustul este, într-adevăr un amestec de banană cu ananas.
Şi pentru că suntem la capitolul gastronomie, să nu cumva să nu mâncaţi o frigăruie à la Madeira: carnea este înfiptă pe ţepuşe din lemn de dafin şi este prăjită pe cărbuni. Iar la capitolul băuturi, sunt inevitabile vinul de Madeira, un vin licoros destul de dulce şi băutura tradiţională: “poncha”, făcută din rom din trestie de zahăr, miere şi suc de lămâie. Leac sfânt pentru orice gripă!
Dar haideţi să ieşim din Funchal printr-unul dintre nenumăratele tuneluri construite din fonduri comunitare şi care au teleportat Madeira în modernitate. Cu puţini ani în urmă transportul se făcea pe şosele de munte foarte periculoase. Acum, însă, insula este strabătută de la un capăt la altul de o reţea de tuneluri, unele lungi de doi-trei kilometri.
Ne oprim, mai întâi la promontoriul Cabo Girão, 580 m, cel mai înalt din Europa şi al doilea din lume. Priveliştea sălbatică a oceanului de o parte şi a pădurii de conifere de cealaltă este îndulcită de vânzătorii de suveniruri şi delicatese locale, printre care nelipsitele bomboane din eucalipt sau anason.
Ne continuăm plimbarea prin măruntaiele munţilor şi, din loc în loc, lumina de la capătul unui tunel ne atrage către un loc fermecător cum sunt, de pildă piscinele naturale din Porto Moniz. Treptele ne conduc de pe promenadă direct în apa oceanului, în piscine săpate în pereţii stâncoşi. Apa transparentă de culoarea smaraldului lasă să se întrevadă fundul accidentat dar destul de adânc cât să nu prezinte niciun pericol.
O luăm, apoi, pe o şosea de munte, pe coama vârfurilor de unde putem zări oceanul de ambele părţi ale insulei. La capătul călătoriei ne aşteaptă satul Santana cu celebrele sale case ascuţite construite numai din lemn şi stuf care sfidează orice construcţie ultramodernă prin caracteristicile lor termice: răcoroase vara şi călduroase iarna.
Ne întoarcem spre Funchal, dar ne oprim în sătucul Monte, în a cărui biserică se află mormântul ultimului împărat al Austriei, Carol de Habsburg, care şi-a trăit aici ultimul an de viaţă în exil. De aici, putem coborâ în faimoasele “cestos” (coşuri în portugheză), nimic altceva decât nişte sănii uriaşe din lemn împinse de doi localnici pe şoseaua înclinată, pe o lungime de circa doi kilometri. Parcursul durează cam zece minute şi puteţi atinge viteze de circa 50 de km/oră.
În sfârşit, ne întoarcem în capitala insulei pentru a asista la cel mai important eveniment la sfârşit de an: focul de artificii la malul oceanului, considerat de Guiness Book drept cel mai impresionant spectacol pirotehnic la trecerea dintre 2006 şi 2007. Timp de zece minute, nici nu mai ştiu dacă respir. Cu ochii căţăraţi pe cer şi pe colinele dimprejurul oraşului mă minunez şi mă bucur ca un copil de spectacolul uluitor al artificiilor lansate din treizeci şi şapte de puncte.
Petrecerea de revelion continuă pe plajă, prin baruri şi restaurante, pe vapoarele acostate în port şi pe străzile din Funchal iluminate ca în poveşti. Asta da intrare în Anul Nou! Iar precum mie, aşa vă doresc şi dumneavoastră! An Nou Fericit!
“…sunt inevitabile vinul de Madeira, un vin licoros destul de dulce…”
Curios lucru, dar cele mai mari cantităţi de vinuri specifice „madeira”, „marsala” si „heres” se produceau nu in aceasta zona, ci intre Prut si Nistru, la câteva fabrici specializate din Orhei si Ialoveni. Sovieticii au preluat reţeta si au redus durata procesului specific de fermentare prin aplicarea unor tehnologii industriale. Astăzi aceste vinuri continua sa fie produse in R. Moldova, dar sub alte denumiri.