Coranul conține și contradicțiiConflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înţelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificaţiile lor sociale şi sociale, au determinat şi continuă să determine însăşi geneza fiinţei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele şi dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepţilor au, în cele mai multe dintre cazuri, consecinţe dăunătoare, suprimând individualitatea şi încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mişcare psihologică de masă, alegându-şi victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceştia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esenţialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluţie spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte şi sunt foarte puţini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria fiinţă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relaţii dintre individ şi divinitate.
Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanităţii. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există şi trebuie analizat ca atare. Cultele influenţează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raţionamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecinţe certe asupra finalităţii teoriilor. În momentul în care eşti integrat într-un sistem, concluziile raţionamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poţi să negi propriul element fiinţativ, pentru că aceasta din urmă este condiţia sine qua non de fiinţare a raţionamentului. Gândeşti doar dacă în prealabil exişti, de aceea, a nega printr-un raţionament însăşi existenţa înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.
Religia islamică este astăzi considerată prin excelenţă o ideologie a violenţei. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înţeleagă. Prejudecăţile conceptuale nu fac decât să afecteze incipienţa teoretică.
Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul naşterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Oraşul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca şi în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi…) multe legende legate de o presupusă naştere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară şi nu oferă informaţii pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelaţii mistice, datele se înmulţesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienţi, nucleul viitorului sistem religios. Deşi nu ştia să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult şi intrase în contact cu diferite culte religioase. Creştinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeaşi zonă, chiar şi zoroastrismul, au influenţat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedeşte un foarte abil cunoscător al mentalităţii arabe, şi integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplaţii Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.
Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele iniţiale, abolea în cadrul comunităţii (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creştinismului), penitenţele şi mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenţei (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ şi divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.
Mahomed a purtat războaie, a acţionat ca un abil om politic şi a reuşit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esenţă, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voinţă pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viaţa fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuşi cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi şi de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecţiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul porneşte din şi se întoarce la Dumnezeu:
“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător
1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,
2. celui milostiv, îndurat,
3. ce domneşte în ziua judecăţii…”
Qur’an-ul – Sura I, versetele 1-3
“Dumnezeu este Primul şi Ultimul. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede şi se cunoaşte pe Sine însuşi. Vălul său este propria sa Unitate. El însuşi este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existenţă. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.”
Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)
Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ şi creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care contestau unicitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului şi pe care se bazează şi astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut şi sub numele de şaria.
Personalitate excepţională, vizionar rafinat, Mahomed a reuşit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanităţii. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând şi astăzi pe poziţii antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă şi, în general, privind din exterior, islamul este înţeles ca sunnic. Adepţii sunnism-ului respectă cu stricteţe tradiţia, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecinţă directă a voinţei lui Dumnezeu. Şiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea şiită a fost condusă la început de imami, urmaşii direcţi ai lui Ali (ginerele lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) şi ai soţiei acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei şiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenţi şi în celelalte ţări musulmane, şiiţii reprezintă partea mai puţin radicală a islamului, fiind deschişi inovaţiilor.
Domnule Fluerasu,
Ideea de a compara „Sunna” cu „Tao”(Dao) apare, cel puţin, originala dar nefondată.
Mai intai, pentru faptul ca noţiunea de „Tao” este intraductibila după cum reiese din faimoasa operă a lui Lao zi, „Tao Te King”, pe al carui frontispiciu este scris: „O cale care poate fi trasata nu mai este Calea eternă”. Ceea ce ar însemna ca idealul pe care ni-l propune nu poate fi definit şi nici expus in mod raţional după procedeelor logice ale gândirii. Cu atât mai puţin graţie voinţei, chiar dacă ea se aplică la observaţia strictă a unei reguli de conduită bine determinate.
În cultura chineza, Tao este, făra îndoială, simbolul cel mai profund şi cel mai vast din câte există, Marele Principiu al Ordinei Universale, accesibil, din nefericire, pentru mulţi dintre noi, numai intuiţiei. El înglobează şi regizează constanta interacţiune a principiilor polare Yin şi Yang.
Taoismul concepe omul şi universul ca un Tot sintetic unde guvernează interdependenţa şi armonia.
N-aş vrea să-mi întind prea mult intervenţia ci numai să semnalez o comparaţie necorespunzătoare care poate naşte confuzii.