Data viitoare trebuie să nu mai credem ca orbeţii tot ce le iese lor pe gură şi să-i facem să deconteze de-adevăratelea neperformanţele în funcţie.
Un vechi proverb turcesc spune că Allah dă fiecărui munte iarna care i se cuvine. Deşi n-a ajuns încă la o statură de aşa maiestate geologică în politica românească, doamnei rector Andronescu i s-a hărăzit, iată, un destin exemplar: de a deşuruba astăzi cu propria mână, în calitate de ministru, o lege pe care cu doar câteva luni în urmă o promova harnic în calitate de parlamentar (mărirea salariilor cadrelor didactice). Unde ieri doamna ministru era toată emoţie şi avânt, lăcrimând patriotic şi pro-mărire pe tribuna parlamentului (în ideea că nu se emoţiona la gândul măririi propriului salariu, fiind şi dumneaei, se ştie, cadru didactic), iată că astăzi face din fotoliul guvernamental apeluri la raţionalitate şi autocontrol. În octombrie erau bani, azi nu mai sunt; ieri emoţia, azi răceala, ieri lumina, azi întunericul, ieri propăşirea, azi criza globală, monşer, ca într-un Caragiale filmat pe invers.
Nu e ministrul educaţiei singura persoană căreia o suceală biblică de soartă îi aruncă realitatea în faţă; la dumneaei e doar mai vizibil. Dar tot cabinetul are de decupat şi înghiţit cu noduri vaste porţiuni din programul de campanie pe care a cerut voturi, pentru că ambele partide acum la guvernare au promis cu doar două luni în urmă lucruri imposibile, ştiind că nu sunt bani. Doar nimeni nu era atât de naiv să ia de bune ficţiunile dlui Vosganian, care a transformat în doar doi ani bugetarea publică în exerciţiu de chiromanţie. Se vedea de la începutul lui 2008 că s-au scăpat hăţurile, că nu mai e niciun control pe cât şi ce se cheltuieşte, dar s-au repezit cu toţii să profite de ultimele momente bune, ca într-un joc Caritas, atâta timp cât economia încă mergea şi pompa bani, iar bugetele publice creşteau.
PDL a susţinut deci în gura mare legea Andronescu, că de, aşa credeau ei că se câştigă alegerile; că au şi luat voturi în plus pe motivul ăsta, mă îndoiesc. La fel cu pensiile, după ce o vreme, pe la începutul anului, spuseseră ce trebuie. Iată că şi la Muncă a venit un ministru decent, cu misiunea să dea la întors cât mai discret tot ce s-a promis în campanie: măririle retroactive, alea pentru grupele de muncă etc. Sincer să fiu, aş fi vrut să văd nişte grei ai partidelor în aceste postúri jenante. De exemplu, pe dl Geoană, care aloca educaţiei 60 de miliarde de euro, în loc de 6 miliarde, că de, la case mari un zero acolo nu contează. S-ar fi scos cumva, sunt sigur, prin artificiile retorice de acum: da, sigur, dăm 25.000 de euro căpşunarilor care se întorc, dar numai dacă se stabilesc în mediul rural, îşi înfiinţează ferme de anumită dimensiune şi respectă diverse condiţii. Adică, dacă intră într-un program finanţat de UE care deja există. Cu alte cuvinte, nu v-am minţit, doar v-am păcălit, proştilor care nu vă informaţi aşa bine ca mine, ha, ha!
Legea mamelor, aia cu indemnizaţia de maternitate de 85% din salariu, a desenat alţi cai verzi pe pereţi. S-a pus la un loc tot ce era mai roz prin legile ţărilor europene bogate, fără să se spună românilor că nicăieri nu mai există concedii maternale de 2 ani ca la noi: majoritatea statelor acordă 4-6 luni, şi doar câteva peste un an. Numai prima categorie, cu perioadă scurtă, îşi permite să dea indemnizaţii mari şi proporţionale cu venitul; când perioada e mai lungă, se face plafonarea sumelor. Însă discuţia a fost deja coborâtă în populism şi isterie, mamele având impresia că, dacă nu primesc pe loc banii, li se ia un drept social deja câştigat.
La fel cu tichetele CFR ale pensionarilor, unde aberaţia este totală: în campanie s-a zis că gratuităţile neutilizate peste an se vor compensa la sfârşit în cash. Păi, dacă-i aşa, ce rost are să învârtim tichete şi să sporim birocraţia cu decontări prin intermediul CFR? Nu-i mai simplu să mărim pensiile tuturor cu suma aferentă drepturilor anuale de călă- torie gratuită, iar cine vrea să meargă cu trenul, îşi ia bilet şi merge, iar cine nu, rămâne cu banii în buzunar? Dacă procedăm cum a propus PSD în campanie – ceea ce, desigur, nu se poate, nefiind bani pentru acest echivalent perfect al unei măriri de pensii – ar însemna că ne scărpinăm cu piciorul stâng la urechea dreaptă.
Şi totuşi, care-i morala, după atâta exhibare de populism şi incompetenţă din partea partidelor româneşti în ultimele luni? Ce ar trebui să facem noi acum: să zbierăm la ei să aplice neapărat tot ce au promis, deşi este utopic şi ruinător pentru ţară, cu riscul de a ne duce toţi de râpă? Sau să le cerem să fie sinceri măcar în al 12-lea ceas, ca premierul ungar Gyurcsany, recunoscând faptul că ne-au minţit dimineaţa, la prânz şi seara, iar acum se înhamă la treaba impopulară a curăţării gunoiului? Sincer, eu aş prefera planul B, că nu văd ce aş câştiga din celălalt. Iar data viitoare trebuie şi noi, opinia publică, să-i aşteptăm mai din vreme la cotitură, să nu mai credem ca orbeţii tot ce le iese lor pe gură şi să-i facem să deconteze de-adevăratelea neperformanţele în funcţie.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei