„Pentru Lituania, 9 mai nu indică doar victoria împotriva fascismului, dar şi începutul unei noi ocupaţii” (Ministrul de Externe lituanian Valionis, explicând refuzul de a participa, la Moscova, la cea de-a 60-a aniversare a victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial)
Răsfoiam recent primele numere din ziarul Glasul, primite în dar, cu ceva vreme în urmă, de la un prieten din Chişinău. Lectura lor retrospectivă este tulburătoare – găseşti acolo semnături notorii, de ieri şi de azi, articole pătimaşe despre limbă, neam, alfabet şi istorie, despre „cum să transcriem numele” sau despre „Societatea etno-culturală Basarabia”. Totul este serios, tumultuos, nimic nu este frivol, chiar dacă, retrospectiv, aerul patetic nu poate fi obnubilat. Dar un patetism revigorant, nu o dată, faţă de care nostalgia te încearcă spontan.
Dar nu despre asta vrem să vorbim aici. Ci despre un amănunt, deloc nesemnificativ: editorul primului număr al Glasului era „Societatea de cultură Dacia din Letonia”, iar a celui de-al doilea, „Societatea de cultură Dacia din Lituania”.
Şi aici suntem deja în miezul subiectului nostru: balticii, proiectul lor istoric şi – prin contrast? – implicarea acestora în R. Moldova zilelor noastre.
O istorie deloc fastă
Istoriceşte vorbind, balticii nu au avut niciodată independenţa înainte de secolul XX, cu excepţia Lituaniei, care a reuşit, în 1252, să îşi creeze statalitate sub forma marelui Ducat al Lituaniei. În timpul „secolului naţionalităţilor”, statele baltice erau parte a Imperiului Rus. În 1918, luptau împotriva germanilor şi a ruşilor, dar independenţa recunoscută în 1920 a fost de scurtă durată. În 1940, au fost ocupate de Armata Roşie, consecinţă a protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În 1942, statele baltice au trecut sub controlul Germaniei naziste, dar sovieticii au revenit în 1945, şi nu au mai plecat până după septembrie 1991.
Reţeta baltică: înapoi la interbelic!
Deşteptarea din visul urât sovietic s-a petrecut imediat. Coşmarul ocupaţiei a fost extirpat, iar memoria lui aruncată la coşul de gunoi al istoriei. Atât de adânc, încât „episodul” a devenit un accident istoric care, se credea, trebuia depăşit prin reînnodarea firului interbelic rupt de ocupaţia sovietică. Şi aşa s-a şi procedat!
Independenţa din 1991 a găsit pe teritoriile celor trei state baltice circa 130.000 de ruşi – proporţie masivă în Estonia (30,3%) şi Letonia (34%), mai puţin semnificativă în Lituania (9,4%). Dar asta nu a fost un obstacol. Eforturile pentru independenţă şi democratizare s-au făcut cu ochii la trecut, iar cel mai bine redau această viziune tocmai Constituţiile adoptate.
Jur pe Constituţie!
Preambulul Constituţiei estone vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamat în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938, şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”.
Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou. În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002.
Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi. Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”.
La toate acestea se pot adăuga episoadele deja notorii. Disputa în jurul „memorialului Parnu” (un soldat estonian îmbrăcat în uniformă SS şi cu arma îndreptată spre Rusia), cazul „soldatului de bronz” (de pe care s-a curăţat expresia „eliberatorii sovietici”) sau legislaţia privind naturalizarea. În Letonia, prin legea din 1994, cetăţenia era condiţionată de teste de limbă şi istorie. La fel au stat lucrurile şi în Estonia. Lituania, care nu avea problema unei minorităţi ruseşti numeroase, a acordat automat cetăţenia tuturor locuitorilor ei.
Trecutul care legitimează şi mişcă istoria
Chiar dacă nerostit, unul dintre factorii care au asigurat succesul tranziţiei statelor baltice acesta a fost: o angajare extraordinară în proiect şi a cărei combustie a fost întoarcerea fecundă spre trecutul anterior ocupaţiei, percepută ca deviaţie, ca deraiere istorică. De aici tentaţia de a te întoarce acolo de unde ai deraiat, tocmai pentru a putea relua drumul cel bun. Iar punctul acela la care trebuia să te întorci a fost, pentru baltici, intervalul interbelic.
Viziunea din spatele demersului politic este deci una esenţialistă (obiectivistă) asupra naţiunii, valoare sacrosantă, perenă, primordială şi singura capabilă să confere legitimitate. De aici fundamentarea „noilor” Constituţii pe cele anterioare, elaborate în singurele momente în care naţiunea s-a putut exprima liber.
Dacă ar putea fi redus la esenţe, aici ar trebui căutat secretul succesului celor trei state baltice. Restul este eveniment istoric.
Reţeta baltică versus reţeta moldovenească
Dacă ar fi să urmăreşti în această cheie declaraţiile oficialilor baltici în R. Moldova, mai ales după 2001 încoace, rămâi melancolic. Nu numai că sfaturile acestora nu aduc, ca şi viziune, cu cele din propriile ţări, dar, deseori, sunt tocmai pe dos. Combustia istorică şi esenţialistă care a generat succesul lor este, nu o dată, pusă între paranteze în mesajele transmise în stânga Prutului. Aici, pare-se, anii de ocupaţia sovietică trebuie toleraţi şi contabilizaţi în proiectul politic. Aici polietnicismul este încurajat, în ciuda evidenţelor de pe teren, covârşitoare în favoarea majorităţii autohtone. Aici ceea ce a fost înainte de ocupaţia sovietică este aproape tabu, iar viziunea subiectivistă asupra naţiunii este instituită ca valoare supremă.
Nimănui nu îi trece prin minte să acuze cumva şi vreodată reprezentanţii baltici despre eşecurile R. Moldova în tranziţia ei nesfârşită. Doar că surprinde diferenţa frapantă de abordare. Şi nu poţi să te abţii şi să nu spui că, indiferent ceea ce sugerează, încurajează sau resping prietenii noştri baltici în R. Moldova, un lucru este incontestabil. Ei sunt cei care, la ei acasă, au procedat corect!
Căci dacă ar fi făcut aşa cum se face acum în R. Moldova, poate că astăzi, în Estonia, Letonia sau Lituania, cei mai „de încredere” politicieni ar fi fost Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev, populaţia ar fi crezut că Moscova a avut dreptate în criza georgiană, iar partenerul strategic al lor ar trebui să fie… Rusia.
Adică ceea ce cred astăzi cetăţenii R. Moldova multiculturale şi care nu vorbeşte – Ferească Dumnezeu! – despre trecutul ei interbelic.
Articolul a apărut iniţial în cotidianul Timpul http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=918&idRubric=9434&idArticle=21200