Lumea rurală e una deosebită şi cu totul aparte. Lăsând la o parte lacunele informatice şi culturale datorate lipsei de tehnologie, ţăranul meu mult iubit compensează prin alte calităţi. Cu toate că provenim din lumi diferite şi cu diferenţe categorice de cultură, am reuşit să mă integrez de minune în noua lume în care m-am mutat. Rămân de multe ori plăcut surprins de oamenii din jurul meu. Lumea rurală e pentru mine un spectacol continuu. Iar eu sunt genul de spectator care nu se ruşinează să se ridice în picioare şi să aplaude frenetic. Cer uneori chiar şi câte un bis.
Oamenii, în general, se împart în diverse categorii, o împărţire ce are la bază tipologia comportamentală din care face parte. La sat lucrurile stau exact la fel. Prima persoană pe care o văd dimineaţa pe stradă e vecinul de peste drum. Un bărbat ce are undeva peste 50 de ani. La prima noastră întâlnire mi-a spus că e zidar. Şi că are o casă de vânzare. I-am dezvăluit că şi eu lucrez în construcţii şi între noi s-a creeat imediat o legătură pe care nici acum nu am reuşit să mi-o explic. În fiecare dimineaţă când mă duc după pâine el stă în faţa porţii. El e genul de “ţaţă”. Ştie tot ce se întâmplă pe stradă. Ştie cine s-a mutat ultimul. Cine are o aventură cu vecina. Cine s-a certat cu soţia şi doarme în camera “rece”. Toate ştirile trec prin “mâna” lui. E genul de om cu care poşi sta ore în şir de vorbă fără să vorbeşti despre ceva anume. Ştie politică, fotbal, economie, are metode de ieşire din criză şi câteva idei de afaceri. Niciodată nu a avut curaj să pornească o afacere. Dar el ştie. E genul de om care se pricepe să dea sfaturi dar nu le pune niciodată în aplicare. Puţin superficial şi cu teamă de aprofundare.
Una din persoanele mele preferate din sat a devenit tanti de la magazin. De la început s-au stabilit între noi raporturi bazate pe respect reciproc. A aflat că am terminat o facultate ( probabil de la vecinul de peste drum), ştie că lucrez în construcţii dar că repar şi calculatoare. Pentru ea o persoană supra-calificată merită tot respectul. Şi mă bucur din plin de acest statut. Zilele trecute am rămas fără bani. Lipsa de lichidităţi şi frigul de afară mă împiedică să mai lucrez momentan. Dar familia trebuie hrănită. Aşa că m-am îmbrăcat şi m-am dus la magazin să negociez un împrumut pe termen scurt cu tanti vânzătoarea. Am tras-o deoparte şi i-am explicat situaţia în care mă aflu pentru urmatoarele câteva zile. Mi-a răspuns în şoaptă şi m-a rugat să aştept să se golească puţin magazinul. Zis şi făcut. După ce am rămas doar noi doi, m-a rugat să îi fac o listă cu lucrurile de care am nevoie. Am încercat să mă scuz şi mi-a răspuns că ştie că vremurile sunt grele. Şi să nu îmi fac probleme. Ea are încredere în mine. Am rămas puţin uimit. O persoană pe care o cunosc de cel mult trei luni are încredere în mine. Nu ştie nimic despre mine. Nu are numărul meu de cont. Nici măcar nu ştie cum mă cheamă. Dar are încredere în mine. După ce mi-a pus în plasă toate produsele cerute, tanti vânzătoarea scoate un caiet de matematică de sub tejghea şi mă notează acolo. Fără touch-pad-uri. Fără carduri. Fără procese verbale de îndatorare.
Încă nu îmi venea să cred că într-o lume în care fiecare trage pentru el, într-o lume a somaţiilor de la bancă şi a plăţilor cu cardul eu cumpăr de la magazinul din sat “pe caiet”. Azi e vânzătoarea mea preferată. Genul de om la care funcţionează simpatiile instantanee. Adică ori te place ori nu. Nimeni şi nimic nu va mai putea schimba lucrul ăsta. E genul de om care te ajută dacă poate. Nu ştiu dacă atitudinea ei se datorează faptului că a înteles că în comerţul rural nu te poţi baza rulajul de bani cash, ci trebuie să ai răbdare ca oamenii să primească salariile. Nu ştiu dacă face la fel cu toată lumea. Bazându-mă pe rugămintea ei de a aştepta să se golească magazinul, cred că pot să afirm că fac parte din clientela selectă a magazinului. Oamenii ca ea mă fac să zâmbesc involuntar. De ce? Pentru că, lăsând la o parte toate greutăţile pe care fiecare din noi le are, nu uită ce înseamnă să fii om. Şi dacă ţăranul meu m-a învăţat ceva în lunile astea, m-a învăţat să nu uit niciodată să fiu om. Când o să cresc mare vreau să mă fac… om.
P.S. La ora publicării articolului voi fi primit deja şi lemnele luate tot pe datorie de la tipul care se ocupă cu aşa ceva în sat. Şi ne ştim de două săptămâni.