Cele aproape cinci decenii ale domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă din perspectiva istoriografiei româneşti un moment de apogeu al Moldovei medievale ca proiect politic intern, dar mai ales punctul culminant al afirmării sale în planul relaţiilor internaţionale. Comemorarea celor 500 de ani de la moartea eroului a prilejuit o serie de manifestări omagiale, însoţite de publicistica aferentă, meritorie în parte sub aspect ştiinţific şi încercând să se sustragă festivismului aproape obiectiv presupus de implicarea oficială.
Autorii care şi-au asumat sarcina reevaluării problematicii Moldovei lui Ştefan cel Mare, cu riscul implicit al lipsei de originalitate, s-au menţinut în cadrele postulate de scrisul istoric românesc modern şi cărora manualele şcolare le-au dat o dimensiune axiomatică. Ştefan cel Mare continuă să fie restauratorul ordinii interne, apărătorul celor mulţi, protector al bisericii şi ctitor de centre monastice, dar mai ales cel mai fidel apărător al creştinătăţii în faţa pericolului otoman. Unele abordări îidentifică în domnitorul român un european avant la lettre, postură extrem de oportună poate, dar puţin încadrabilă în grila de valori a evului de mijloc, pentru care christianitas era conceptul cel mai apropiat de realitatea europeană cu care ne-a familiarizat contemporaneitatea.
Fiecare din aceste interpretări îşi găseşte justificări documentare, iar prezenţa lor în restituirile istorice poate fi justificată . Subiectul ar avea însă numai de câştigat, măcar sub raportul interesului public pentru realităţile medievale, dacă perspectiva tradiţională ar fi îmbogăţită prin aducerea în atenţie a unor aspecte mai puţin vizibile până acum şi poate de aceea mai fascinante prin potenţialul lor de controverse. Un exemplu din acest punct de vedere este dat de relaţiile Moldovei cu lumea rusă şi de conexiunile sale cu discursul şi proiectele de politică externă iniţiate de învingătorul de la Baia şi Vaslui.
Solidaritate ortodoxă
Deşi alianţa cu Moscova lui Ivan al III-lea (1462-1505) şi cooperarea iniţiată de cele două state ortodoxe sunt în general bine cunoscute, mai ales datorită surselor arhivistice ruseşti, menţiunea lor are valoare episodică în majoritatea sintezelor dedicate epocii, iar eşecul parteneriatului româno-rus este plasat în seria preliminariilor atitudinii mefiente care însoţesc orice referire la Rusia. Din acest punct de vedere, susceptibilităţile contemporane au un potenţial de inhibare mai mare decât controversele tradiţionale în legătură cu prioritatea locuirii Transilvaniei. În zelul său de a da românilor o istorie calchiată după cea a ruşilor, istoriografia proletcultistă a exacerbat importanţa acestor prime contacte politice de substanţă între state medievale.
Această direcţie cu care s-a identificat Mihail Roller, păcătuieşte sub raport ştiinţific la fel de mult ca şi negarea acestor relaţii sau ocultarea lor parţială.
În urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, A.D.Xenopol, autorul primei sinteze de istorie românească modernă, referindu-se la un alt proiect moldo-rus, cel iniţiat de Dimitrie Cantemir, lua act de schimbarea de poziţie intervenită între cei doi factori politici în raport cu epoca lui Ştefan cel Mare, în sensul că în acel timp, iniţiativa politică aparţinea Moldovei, care încerca să introducă Moscova în ordinea cruciată a creştinătăţii.
Dacă la sfârşitul secolului al XVII-lea, raporturile marii puteri a nordului cu micul principat aflat sub suzeranitate otomană erau evident altele decât în secolul al XV-lea, trebuie avut în vedere faptul că şi în primul caz avem de-a face cu raporturi relativ paritare între cei doi aliaţi potenţiali. Oricât ar insista unele surse asupra înapoierii politice şi economice a lumii ruse medievale, la mijlocul secolului al XV-lea, elitele politice româneşti şi ruse beneficiau de un tratament aproape echivalent din partea interlocutorilor occidentali.
Atât Ştefan cel Mare cât şi Ivan Veliki erau lideri politici ai ortodoxiei libere, iar ponderea lor politică a crescut odată cu căderea Constantinopolului. O cruciadă de succes, implicând alungarea infidelilor din Europa, era de neconceput fără colaborarea populaţiilor ortodoxe din Balcani, iar suportul acestora se putea obţine numai prin prezenţa sub stindardul cruciat al unor conducători ortodocşi.
Chemarea la cruciadă a reprezentat cheia de boltă a iniţiativelor pontificale în estul Europei, iar deţinătorii puterii laice şi religioase de aici au căutat să-şi maximizeze avantajele în negocierile purtate cu prelaţii şi emisarii suveranilor din Italia sau din Imperiu.
Din punctul de vedere al realităţilor interne, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Marele Cnezat al Moscovei al lui Ivan al III-lea se găseau într-o relativă echivalenţă. Ambele ieşiseră din perioade de războaie civile motivate de inexistenţa unor reguli succesorale stricte, dispuneau de un control mai redus asupra oamenilor şi resurselor, iar iniţiativele externe trebuiau să facă faţă cenzurii unei feudalităţi imuniste şi reticente faţă de exigenţele puterii de stat.
Ca şi în cazul românesc, lumea rusă era fragmentată sub aspect politic, cnezatele şi republicile urbane din nord oscilând între cei doi poli de putere, Lituania succesorilor lui Gediminas şi Moscova descendenţilor lui Rurik şi Aleksandr Nevski . Ascendentul militar al Lituaniei şi conduita marilor duci în materie confesională au făcut suveranitatea lituaniană atractivă pentru numeroşi cnezi ruşi, iar carta privilegială din 1434 garanta libertatea religioasă şi autonomia instituţională a boierimii ruse ortodoxe. Cu această din urmă Rusie, mai accesibilă graţie proximităţii, Ştefan cel Mare a avut relaţii diplomatice de substanţă, încununate de căsătoria sa cu Evdochia de Kiev, sora cneazului Semion Olelkovici. Similitudinile se opresc însă aici.
Chiar în condiţiile contestărilor violente la care a fost expusă puterea centrală, Moscova a dispus de o generaţie politică de excepţie, care a utilizat în egală măsură resursele vaste ale estului şi alianţa între tron şi altar pentru a face pasul decisiv de la statutul de supusă a Hoardei de Aur la cel de putere regională, frecventabilă pentru paSfântul Scaun şi Casa de Austria.
În numărul viitor: bătălia de la Codrii Cosminului – o vicyorie a la Pyrhus?
Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală.