PDL şi PSD, în caz că vor reuşi să formeze împreună un guvern, aşa cum se spune, vor trebui să facă multe mişcări corecte pentru ca acesta să fie şi viabil pe termen lung.
În primul rând, e nevoie ca noii miniştri să fie oameni relativ curaţi, atâta cât se poate la noi; în tot cazul, nu anchetaţi penal. În al doilea rând, este de sperat că marile dosare, precum cele ale lui Adrian Năstase sau Miron Mitrea, nu sunt parte a târgului încheiat ieri, iar procurorii vor putea ancheta şi mai departe oameni din PSD şi din PDL când va fi cazul, fără piedici puse în noul parlament.
În al treilea rând, e de sperat că de aici înainte vom şti exact cine guvernează şi cine este în opoziţie, iar nu ca până acum, când totul era un talmeş- balmeş, cu un cabinet minoritar condus cu joystickul de tot felul de lideri neoficiali. Sigur, atât PDL, cât şi PSD vor avea o mică problemă în a explica propriilor electorate cum e posibil să te aliezi într-o largă coaliţie naţională, după atâţia ani de război deschis.
Explicaţia va trebui să sune convingător, pentru că şi 2009 este an electoral (în mai – euro-parlamentare şi în toamnă – prezidenţiale), ceea ce ar fi mult mai uşor cu respectarea condiţiilor de mai sus: fără dalmaţieni în cabinet şi cu justiţia lăsată liber să lucreze. Dacă se procedează aşa, previzibilele critici ale PNL cu „refacerea FSN“ nu vor avea prea multă trecere la public, după ce Dinu Patriciu a pledat de atâtea ori pe faţă pentru conlucrarea cu partidul lui Năstase, Iliescu şi Hrebenciuc. Toată lumea vede că nu moralitatea ţine PNL-ul departe de guvernare, ci strugurii sunt acri fiindcă sunt aşezaţi prea sus.
În plus, întorsături de situaţie mai sunt încă posibile până să ne vedem cu un guvern instalat, pentru că abia săptămâna viitoare va intra în pâine noul parlament. Se vor împărţi funcţiile în conducerea Camerelor şi în comisii, negocieri duse, cred eu, la pachet cu cele pentru ministere, deci abia la urmă de tot, dacă totul merge bine, se va putea vota şi guvernul. Ne aşteaptă încă vreo zece zile bune de zvonuri şi şoapte pe la colţuri.
Ei, iar după aceea începe greul. Indiferent cine ce minister preia, sarcina este foarte dificilă în următoarele şase luni, când trebuie plătite facturile restante lăsate de cabinetul Tăriceanu. Cei patru ani buni de creştere economică nu au fost folosiţi cu chibzuinţă, punând deoparte bani albi pentru zile negre, ci au fost petrecuţi, în special pe finalul de mandat, într-o indisciplină bugetară care aminteşte de epoca Văcăroiu. România a avut pe perioada ministeriatului lui Varujan Vosganian cel mai volatil buget din Europa, în sensul că execuţia bugetară (adică realitatea) s-a abătut enorm de la ce era planificat, ultima devenind tot mai mult o ficţiune. S-au plănuit bugete utopice de până la 40% din PIB, când de fapt în practică se executa un 33%-34%; în diferenţa de 5%-6% care nu există se regăsesc salariile mărite ale profesorilor, pensiile crescute, restanţele la furnizorii de medicamente şi tot felul de investiţii de infrastructură care trebuiau să se facă, dar nu s-au mai făcut.
Aceştia sunt bani virtuali, inexistenţi chiar în condiţiile de creştere economică – şi cu atât mai mult acum, când criza începe să muşte din încasările la trezorerie. Micul secret al României în 2008 este că de vreun an s-au cam terminat banii, pentru că ne-am întins mai mult decât ne era plapuma. Ştiu SRL-uri în pragul falimentului pentru că au executat proiecte de infrastructură rurală, încheiate de luni de zile, cu lucrările recepţionate în regulă, dar care stau neplătite pentru că Finanţele nu mai aprobă fonduri. Cu ce a mai scuturat de prin buzunare înainte de a stinge lumina, guvernul Tăriceanu a plătit pensiile pe luna noiembrie; rămâne în sarcina succesorilor să găsească bani pe decembrie şi mai departe.
Un singur lucru mă interesează acum: ce faţă va avea noul premier când va ieşi în faţa poporului la televizor să dea aceste veşti proaste. Şi cum va justifica în faţa Comisiei Europene pierderea a vreo 20-30 de milioane de euro din fondurile PHARE 2006, de exemplu, care trebuiau contractate până la 1 decembrie anul ăsta, termen ratat, din neglijenţă şi obtuzitate. Suma nu e mare comparativ cu totalul bugetului naţional, dar prin absurdul ei problema e caracteristică administraţiei româneşti: când toată lumea în Europa umblă să aducă bani în ţară, noi le dăm cu piciorul, pentru că nişte înalţi funcţionari de la Finanţe n-au ştiut să programeze nişte licitaţii la vreme, astfel încât să se poată încadra în termenele UE şi procedura legală de contestare.
Între timp, oamenii respectivi au şi plecat din minister, responsabilii politici vor preda şi ei mandatul azi-mâine, deci nimeni nu va răspunde pentru faptul că cineva n-a ştiut – sau nu i-a păsat – să se uite pe un calendar şi să numere nişte zile. UE îşi va lua bine mersi banii înapoi, că în criza asta are cine să-i folosească prin alte părţi, slavă Domnului. Iar noi vom rămâne cu politicienii noştri, proaspăt aleşi în parlament, unde vor continua să facă vocalize despre competenţă şi interesul naţional.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro