Cărţile care s-au scris despre Republica Moldova în ultimii ani se pot număra pe degete. Dintre cele mai recente (2007-2008), trebuie notate, obligatoriu, următoarele: Andrei Brezianu, Vlad Spânu, Historical Dictionary of Moldova (second edition), 2007; Matthew H. Cistel, The Language of the Moldovans. Romania, Russia, and identity in an Ex-Soviet Republic, 2007; Stefan Ihrig, Wer sind die Moldawier? Rumänismus versus Moldowanismus in Historiographie und Schulbüchern der Republik Moldova, 1991-2006, 2008; Stefan Ihrig, Vasile Dumbravă, Diermar Müller, Igor Şarov (ed.), Istoria între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia. Studii, materiale, surse şi sugestii, 2008.
Ce au în comun aceste volume? Cel puţin un lucru. Toate, explicit sau implicit, se referă la problematica identitară a R. Moldova. Pe tronson istoric, curricular, lingvistic, istoriografic sau politic, aceste volume, publicate după aproape 20 de ani de la destrămarea URSS, care a făcut posibilă apariţia pe hartă a noului stat, (ne) vorbesc despre modul în care R. Moldova şi-a căutat sau îşi caută în continuare profilul identitar. Observaţia este importantă. Căci, dacă, după atâţia ani de la dobândirea independenţei, cea mai semnificativă chestiune a R. Moldova, cel puţin în ochii cercetătorului occidental, pare să fie problematica identitară, atunci nu ne putem preface că ea nu există. Mai mult: nu credem să mai fie astăzi un stat din spaţiul răsăritean despre care să se scrie – atunci când se scrie – aproape exclusiv despre această chestiune. În definitiv, toate aceste volume enumerate încearcă să răspundă la o singură întrebare. Iar întrebarea este: „Cine suntem noi?”.
Şi asta spune mult despre situaţia acestui stat aflat la marginea României, implicit a UE şi a NATO. Răspunsul la întrebarea „Cine suntem noi?” nu este în niciun caz dat, mai ales la nivel de stat, în ciuda unor referinţe formale, dar nu de fiecare dată relevante, pe care unii oficiali le flutură sub ochii celor suspicioşi. De aici, ocultarea temei la Chişinău sau, cum sugeram, camuflarea ei sub răsunătoare lozinci oficiale.
Unde a dispărut problematica identitară?
În ciuda, însă, a unei retorici grandilocvente, ambiguitatea faţă de acest subiect este semnificativă chiar şi în discuţiile oficiale. Redăm aici o mostră, dintre cele mai recente, prezentă în discursul ambasadorului R. Moldova în SUA, de altfel o fostă importantă voce a spaţiului neguvernamental din republică, dl Nicolae Chirtoacă. Într-o alocuţiune ţinută la Commision on Security and Cooperation in Europe, U.S. Helsinki Commison, ambasadorul spunea: „De la începutul acestui secol, Moldova a făcut progrese vizibile, trecând de la postura tipică a unui stat slab la sfârşitul anilor ’90, confruntat cu probleme multiple şi obsedat de crize identitare (obsessed by the identity crisis), la instituţii relativ democratice, structuri guvernamentale funcţionale, creştere economică bazată pe sectorul privat”. După care, orice referire la problematica identitară dispare din discursul ambasadorului.
Nu am fi invocat acest pasaj, dacă el nu ar fi relevat ambiguitatea profundă în care problematica identitară se află la Chişinău. Ce a vrut să sugereze, de fapt, oficialul? Că problematica identitară este una care ţine de trecut, fiind legată de anii „copilăriei” statului, când sistemul era nefuncţional, iar astăzi, când lucrurile merg spre bine (?), chestiunea dispare din peisaj? Că problematica identitară devine evanescentă odată ce instituţiile devin funcţionale şi creşterea economică semnificativă? Că orice referire la această chestiune este doar semn de criză, defecţiune sau eşec, dar care defecţiune a fost depăşită deja în R. Moldova?
Greu de spus. Trecând peste faptul că numele real al statului nu este „Moldova”, ci „Republica Moldova” – iar această referinţă inexactă ar putea, ea însăşi, să fie proba unei crize identitare încă neostoite – sau peste faptul că lucrurile nu sunt în republică atât de roz pe cât sunt prezentate în discurs, semnalăm doar interpretarea, cel puţin parţială. A spune că astăzi problematica identitară nu se mai pune în R. Moldova este, evident, un abuz. Căci mizele identitare ale elitei guvernamentale de la Chişinău, inclusiv crizele de acest tip, însoţesc R. Moldova pe tot parcursul ei pro-european, atât cât e, devenind chiar proiect constitutiv în acest demers integrator. Mai concret: chiar strategia de integrare europeană a R. Moldova a fost aleasă de către elita guvernamentală din raţiuni aproape exclusiv identitare. Sau anti-identitare!
Să vedem cum.
Spre Vest, fără Bucureşti?
În anii ’90, două erau, în esenţă, posibilităţile de evoluţie a R. Moldova: spre Est, alături de Rusia, şi spre Vest, alături de România. Dincolo de nuanţe, cam aşa arăta meniul geopolitic care se afla la dispoziţia Chişinăului atunci.
După 2007, odată cu integrarea europeană a României, ceea ce exista in nuce devine proiect, iar cele două opţiuni s-au transformat, treptat, în trei. A apărut o a treia cale, care ar putea fi rezumată astfel: spre Vest, fără România (şi, dacă se poate, împotriva ei).
Astăzi, această opţiune pare că a devenit axiomă a politicii externe a Chişinăului. Cât de sinceră este opţiunea, nu discutăm aici. Există voci care acreditează, nu fără temei, ideea că prima parte a sloganului – adică „spre Vest” – ar fi mai puţin asumată şi credibilă pentru guvernarea actuală de la Chişinău, decât cea de-a doua, respectiv „fără Bucureşti”. Destul să notăm că, din 2007 încoace, în pofida faptului că populaţia crede şi a crezut întotdeauna că România ar trebui să fie principalul partener al R. Moldova pentru integrarea europeană, elita guvernantă de la Chişinău se încăpăţânează să facă altfel. Adică, pe dos.
Consecinţa este că România a fost folosită sistematic pe rol de „inamic extern” şi a devenit, în aceşti ani, scuza favorită a guvernării de la Chişinău, ale cărei fobii anti-Bucureşti au fost exhibate pe larg şi pe toate canalele posibile (de la declaraţii publice la scrisori prezidenţiale către statele UE). Sugestia pe care o lansează Chişinăul este că, orice apropiere a celor două maluri, indiferent pe ce canale, ar duce, automat, la sfârşitul proiectului sovietic al unei republici moldoveneşti.
Nu comentăm enormitatea unei asemenea aserţiuni. Care este însă preţul acestei strategii de politică externă, fundamentată pe un proiect (anti)identitar? Unul major, şi pe care îl plăteşte, cotidian, întreaga populaţie din stânga Prutului, indiferent de etnie, gen, educaţie, vârstă sau culoare politică: impasul evident al procesului de integrare europeană şi spectrul gri al „integrării fără europenizare”, care stă ca o sabie a lui Damocles deasupra R. Moldova polietnică şi multiculturală.
Acest articol a apărut inițial în cotidianul Timpul, la Chișinău, http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=908&idRubric=9344&idArticle=20963