Nu trăiesc cu speranţa că noul mecanism de vot schimbă radical calitatea clasei politice din România şi că de mâine vor curge laptele şi mierea democraţiei prin parlament.
Dar nici nu sunt de acord cu cei gata să tăvălească azi sistemul electoral în mocirlă, după ce l-au ridicat înainte în slăvi: în fond, efectele aplicării sale nu sunt chiar aşa catastrofale. El păstrează proporţionalitatea pe partide, dar a creat o mare incertitudine la nivel de candidat individual. Ca atare, fiecare competitor a răspuns aşa cum l-a dus capul, ba angajând echipe de mardeiaşi rupători de afişe, ba distribuind ulei, zahăr sau plicuri cu cash, de unde şi ştirile colorate care au ţinut capul de afiş în campanie.
Dar nu exotismele de felul ăsta au dat până la urmă nota dominantă, dacă tragem linie. În ciuda prezenţei scăzute la urne (scrutin în semivacanţă; imposibilitatea de a vota în afara localităţii de domiciliu), nu se vede deloc vreo deplasare a preferinţei publicului către vedetele din divertisment, radicali sau oamenii cu bani, aşa cum se putea întâmpla. Cazul ilustrativ este Gigi Becali, bătut măr de o ilustră necunoscută, spre stupoarea multora, în primul rând a miliardarului din Pipera însuşi, care probabil crezuse sincer în sfaturile celor care l-au supt de bani, cum că milostenia ipocrită, strigată în trombon, dă bine la popor. Ei, uite că nu dă, iar notorietatea nu e totuna cu încrederea în tine ca politician. Cât au cu ce-şi întreţine stilul de viaţă balcanic- flamboaiant, oameni ca Becali vor rămâne în atenţia publică pentru că presa iubeşte bufoneriile şi umorul lor involuntar, generator de ştiri memorabile. Dar pe clovni, cât ar fi ei de populari, îi vrea lumea la televizor, să se distreze, nu la guvernare.
Un alt efect pozitiv al noului sistem, zic eu, este acela că radiografiază nemilos lipsa de cadre a partidelor, inclusiv a PSD, care încă are cea mai bine organizată maşinărie politică din România. Iluştrii necunoscuţi care au apărut în multe colegii (factor suplimentar de demobilizare a electoratului) au fost, e drept, şi rezultatul unor pacturi de noncombat care s-au făcut ici şi colo. Dar, cel mai adesea, au reprezentat un simptom al incapacităţii partidelor de a găsi 7-8 oameni articulaţi, credibili şi cunoscuţi în fiecare judeţ, care să stea fiecare pe picioarele lor şi să poată trage propria formaţiune în sus -, iar nu unii care să se ascundă după liderul local, care garantează pentru ei. Sunt sigur că va urma un proces rapid de învăţare în partide după această primă experienţă cu noul sistem, nevoia împingându-le în sfârşit să se deschidă mai mult către o elită locală reală, nu una confecţionată de la centru şi întreţinută cu contracte publice.
Dacă trebuie ceva schimbat până la următoarea rundă de alegeri, sunt mai curând detaliile tehnice ale procesului electoral, iar nu, din nou, tipul de scrutin ca atare. De exemplu, trebuie rezolvată urgent chestiunea votului electronic şi prin corespondenţă, pentru a elimina deficienţa democratică majoră actuală: cel puţin două milioane de alegători au fost practic eliminaţi din joc, fie că se aflau peste hotare fără toate formele în regulă, fie că erau în afara localităţii de domiciliu în ziua votului. Descalificarea unor categorii restrânse numeric, dar extrem de importante simbolic, precum militarii aflaţi în misiuni externe de luptă, ar fi creat în ţări cu democraţie consolidată un scandal monstru.
Cât despre rezultatele finale şi negocierile pentru formarea guvernului, e prea devreme de discutat la ora când scriu. Ce se vede provizoriu sunt cele două partide mari aflate cap la cap, probabil cu PSD având un avans de zecimale, după o răsturnare de situaţie ieri-dimineaţă şi răsturnarea răsturnării la prânz. Leadershipul politic moale al PDL şi campania inertă i-au împiedicat să înregistreze o victorie de moral şi au complicat viaţa preşedintelui Băsescu în desemnarea candidatului de premier. Pe de altă parte, PNL şi, parţial, PSD vor fi probabil lovite la nivel de lideri individual, pentru că unii dintre ei vor avea surpriza să nu intre în Parlament. Dar cum şi cine, nu vom şti definitiv decât la sfârşitul săptămânii, după ce obscura mecanică a redistribuirii îşi va fi făcut treaba.
În final, aşa cum se face în fiecare ţară, succesul sau eşecul trebuie măsurate nu după intensitatea vocalizelor sau opiniile comentatorilor, ci după numărul de locuri în Parlament, comparativ cu alegerile din 2004. Aici rezultatele s-au cam conturat. Din cei aproximativ 450 de deputaţi şi senatori, în jur de 100 (22%) îşi schimbă culoarea politică. Perdanţii cei mari sunt PRM, ai cărui 69 de reprezentanţi dispar complet, plus PSD, care pierde undeva între 15 şi 25 de oameni. PNL şi UDMR rămân cam cu ce aveau, poate 2-3 parlamentari în plus fiecare, iar câştigătorul net este PDL (pus în filiaţia PD), care îşi va dubla grupurile parlamentare, de la aproximativ 70 în 2004, undeva la 140-150 astăzi.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei
Sorin,
Trăind în altă democraţie, şi cunoscînd sisteme de vot francez, britanic, de asemenea înţelegînd sistemul american, recunosc că n-am înţeles Noul Sistem Românesc.
Nu am nici o preferinţă pentru partidele politice din România actuală, considerînd că netrăind în România nu este corect să ai Parlamentari să te reprezinte. Dacă Statul Român consideră că ai dreptul la pensie pentru anii lucraţi în România Comunistă, atunci acest drept îţi este reglementat prin Legea Muncii; dacă ai dreptul de despăgubiri de orice natură – proprietate, recompense pentru injustiţii şi aceste lucruri sunt reglementate prin Legi, chiar dacă nu-ţi sunt pe plac.
Ceea ce mă intersează este să înţeleg sistemul de vot, nu să-l critic. Un sistem după ce a fost folosit (încercat)trebue perfecţionat, nu înlocuit.