Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Şi când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, faţă de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănţişor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiţei. Eu, plin de complexe, mă mulţumeam să o privesc de departe, nu aş fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiştilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) şi Pinati ( cântăreţii). La California lui Abe Nathan, veneau şi pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir acelaşi aer cu ei. Marina studia actoria la şcoala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afişate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toţi erau transparenţi, sau aşa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriţă a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea româneşte, dar pe atunci erau mulţi emigranţi din România, nu ca azi, când din faimoşii 400000 de origine română au rămas mai puţin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câştigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în româneşte, \” Israelul râde, cântă şi dansează\”, cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z’l), Adi Lev (z’l) şi alţii. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la şuşanele, să nu se prindă manierele de actori.
Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoţită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor şi regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentaţie a apărut în culise şi am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admiraţia mea, aşteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puţin cunoşteam femeile (azi le cunosc şi mai puţin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) şi, din păcate, nu a prea reuşit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariţie a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.
Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeaşi zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, ştia de toate, dar se simţea cel mai bine în „spaţiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deştept, însa mai distant. Relaţia mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învaţăcelului, el era conştient de vastele lui cunoştiinţe, avea un mod puţin preţios în pronunţarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reuşit să mă apropii de el şi să-i devin prieten, deşi el ştia că Marina şi cu mine suntem foarte apropiaţi. Şi totuşi, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puţin prea solemn, după gustul meu, puţin afectat, dar avea o dicţiune impecabilă şi ştia să îmbrăţişeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea şi nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, ştiu că a fost asistent de regizor la \” Un tramvai numit dorinţă\” şi a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franţa, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieşea în Israel şi avea puţini cititori.
Relaţia noastră, aşa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferinţele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuţie telefonică între ea şi Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu ştiu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera şi superficial. Nu i-am reproşat niciodată acel dialog cu Aura, nu a ştiut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezenţa mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy şi aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate şi un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulţi ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, şi cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal şi, când l-am întrebat de ce nu îşi caută norocul în Franţa, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluţia în teatrul israelian şi va trebui să se suie pe baricade. Revoluţia a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunţat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic şi s-a dedicat şahului, devenind maestru, cred că şi preda lecţii de şah. S-a căsătorit şi a avut o fetiţă, pe care nu am văzut-o niciodată. Şi totuşi eu am ţinut la Jimmy şi aş fi vrut să devenim prieteni, dar această aspiraţie a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, \” Strigăt în deşert\” ( Cri dans le desert) şi i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turişti cu care a plecat în Europa.
Acum câţiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a ramas total handicapat şi dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ţii minte?- nici o reacţie. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situaţia lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat şi, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri şi distanţa faţă de bisericuţele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu ţanţoşul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira şi vorbea în franceză chiar pe româneşte sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupaţiei teritoriilor, era activ în asociaţiile pentru drepturile omului şi ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare. A fost un adevărat ateist şi se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradiţional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe- habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morţii sunt introduşi direct în pământ, fără cosciug), soţia lui, Otilia, a adus un magnetofon şi o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat \”Le Moribond\”:
Adieu l’Émile je t’aimais bien
Adieu l’Émile je t’aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l’Émile je vais mourir
C’est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l’âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Je veux qu’on s’amuse comme des fous
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Quand c’est qu’on me mettra dans le trou.
… şi alte cântece ale lui Jacques Brel.
Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost şi mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociaţiei şahiştilor, care a adus cu el şi un joc de şah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de şah, între buchetele de flori… La sfârşit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit „Ne me quitte pas”:
Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s’oublier
Qui s’enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce şi-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez şi atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.