ACUM.TV

In episodul precedent relatasem despre angajarea mea ca voluntar in cadrul proiectului Fundatiei Spielberg ( infiintata in 1994, la Los Angeles, prin initiativa binecunoscutului regizor, Steven Spielberg). Alergam dintr-un loc intr-altul, impreuna cu operatorii, simultan cu alte citeva zeci de israelieni si alte sute de entuziasti din numeroase colturi ale lumii, pentru a filma interviuri cu supravietuitori ai Holocaustului, care doreau sa lase generatiilor viitoare o marturie a suferintelor indurate si un mesaj personal, de speranta in umanitate, pentru ca ura, crima, genocidul sa nu se repete. Ramasesem la interviul cu rabinul din Bney Brak, de unde am iesit cu sentimentul unui esec, nereusind sa adun suficiente date istorice, sau sa ma concentrez asupra impactului personal, al amprentei evenimentelor asupra sa. Epuizat de efort si nesatisfacut de rezultat, am anuntat biroul din Ierusalim ca imi iau o pauza de o luna, dar in sinea mea eram aproape hotarit sa abandonez aceasta goana contra timpului, rezervele mele sufletesti se golisera deja, ma dezamagisem pe mine insumi si, fara indoiala, pe cei ce au crezut in capacitatile si talentul meu.

Dar dupa trei saptamini, primesc un telefon de la centrala din Los Angeles si, spre surprinderea mea, aflu ca Steven Spielberg si alti coordonatori ai proiectului au vizionat acest interviu, tradus in engleza, si au ramas entuziasmati, cum am reusit sa storc de la o persoana atit de putin comunicativa, informatii pretioase. Eu eram convins ca nu mi-am indeplinit misiunea, dar directorul cu care dialogam m-a asigurat ca erau la curent cu activitatea mea, vazusera si alte inregistrari, toate erau la inaltime, dar au gasit de cuviinta sa-mi telefoneze tocmai acum, pentru ca au inteles dificultatile de care m-am izbit, au ramas impresionati de modul in care am reusit sa le depasesc si voiau sa-si exprime recunostiinta pentru dedicarea si perseverenta mea. Eram ametit de complimente, flatat, totodata putin neincrezator in propriile-mi forte si i-am impartasit interlocutorului meu dubiile care ma insoteau in ultima vreme. In putine cuvinte, el a reusit sa ma mobilizeze, am simtit sinceritatea din vocea lui si dorinta sa particip in continuare la proiect. Profitind de ocazie, i-am amintit ca in Israel mai traiesc supravietuitori ai lagarelor de munca din Romania, sau deportati in Transnistria, precum familia mamei si bunicii mele, dar nu am avut inca nici un interviu in limba romana. De altfel, inca din timpul cursului propusesem unei instructoare, a carei bunica provenea din Romania, sa nu-i uitam pe acesti supravietuitori, poate chiar sa se deschida un birou si la Bucuresti. Sugestia mea si-a gasit imediat ecou la Los Angeles si Ierusalim si, in scurt timp, am fost solicitat sa ma intilnesc cu evrei din Ardeal, care trecusera prin iadul lagarelor de exterminare.

Tatuaj pe brat si in inima

Imi amintesc numarul tatuat pe bratul unei doamne care locuia in Pardes Katz ( linga Tel Aviv), originara din Oradea, cred, care mi-a povestit cu un zimbet trist clipele de groaza, pierderea mamei si a surorii ei, la Auschwitz, cind notiunile de „dreapta” – la munca si „stinga” – la camera de gaz, separau familii si destine, speranta in viata de condamnarea la moarte. Imi vorbea in cuvinte simple, fraze scurte, aproape nostalgica, era tineretea ei, traumatizata ireversibil de fiare in uniforma, intr-o lume ireala, dar pe care o retraia, in fata mea, fara dorinta de razbunare, privind-o uneori ca pe un film alb-negru, cu o distributie din care a facut parte accidental. Da, l-a vazut pe Mengele, „ingerul mortii”, simtea si acum mirosul fumului care iesea din crematoriul de la Birkenau, isi amintea fiecare detaliu din lagarul de munca, numele femeilor, tara din care provenea fiecare, cum dispareau fara a-si lua ramas bun, lozinca de la intrare, „Arbeit Macht Frei”. Si totusi, era optimista si insetata de viata, efervescenta, cu planuri de viitor. Dupa incheierea interviului, intre noi s-a lasat o lunga tacere, apoi s-a ridicat brusc, m-a imbratisat si m-a sarutat pe ambii obraji. Din acea zi, s-a inchegat o prietenie noua, imi telefona saptaminal, imi multumea pentru ocazia de a impartasi cumplita perioada. Dupa un an, am primit un telefon de la sotul ei, ma anunta ca s-a stins din viata si ca in ultimele luni ii amintea des de interviu si de senzatia de usurare, cind si-a destainuit durerile ascunse.

Un alt interviu care m-a zdruncinat a fost cu un domn din Ramat Gan, trecut si el prin Auschwitz. Se oprea la fiecare fotografie, la obiectele pastrate in decursul anilor, la semnificatia fiecaruia, povestirea lui era formata din mici episoade, care se legau intre ele intr-un scenariu sfisiietor. Fusese cantor ( hazan) la o sinagoga din Transilvania, era singurul supravietuitor din familie. Sotia sa se temea pentru sanatatea lui, avea cosmaruri, ii vorbea deseori despre parintii sai, arsi in cuptoare, dar nu povestise fiilor mai nimic si, desi il solicitasem sa-i aduca pentru a fi filmati impreuna, a preferat sa incheie interviul cu un rascolitor cintec de rugaciune, tremurau peretii modestului sau apartament, glasul sau, inaltat catre cer, ruga lui disperata, m-au insotit zile-n sir.

De la Bucuresti in Transnistria

O supravietuitoare nascuta la Bucuresti, deportata in Transnistria, din ordinul criminalului maresal Antonescu, la numai 14 ani, cu intreaga sa familie, intr-un lot de 212 persoane, urmate de alte 70, m-a primit in apartamentul sau din Holon. Insistasem la centrala din Ierusalim sa fac acest interviu, pentru a lasa posteritatii o dovada in plus ca si evreii din Bucuresti avusesera de suferit, in timpul razboiului, nu numai cei din Moldova si Bucovina. Din cei 600000 de evrei care traiau in Romania inainte de razboi, 300000 au fost exterminati in Holocaust, 50% , o statistica socanta, dar care spune atit de putin despre tragedia fiecarei persoane. Interviul a decurs lin, nu a fost nevoie de aprope nici o interventie a mea, doamna isi scrisese memoriile intr-o carte, in limba romana, tradusa ulterior in ebraica si germana. Pe toata durata filmarii, operatorul a citit cartea, pe care eu cunosteam deja, iar ultimele imagini din interviu s-au oprit asupra chipului fetitei de 14 ani, care, la o virsta atit de frageda, a cunoscut ororile Transnistriei.

PastForward

Fundatia Spielberg edita un jurnal periodic, in limba engleza, „PastForward”, il primeam regulat, aflam astfel statistica numarului de intervievati din intreaga lume, era intr-o crestere galopanta in toate tarile in care existau birouri. Buletinul continea si material informativ, lista donatorilor ( Spielberg contribuia lunar cu sume considerabile), precizari istorice, documente inedite, aspecte educative, modul in care se alcatuia arhiva, detalii despre impartirea pe sectii a organizatiei, scrisori de la supravietuitori, poezii, comentarii utile, care ne faceau sa ne simtim parte din aceasta minunata familie. Cu centrala din Ierusalim eram in permanenta legatura telefonica, uneori ajungeam la sediul din Yad Vashem, puteam viziona casete, dar nu primeam copii, nici macar ale interviurilor mele. Desi cei de la Ierusalim decideau persoana careia urmam sa-i iau interviul, deoarece intre israelienii de origine romana s-a aflat in timp scurt de noua mea activitate, primeam tot mai des telefoane care ma solicitau sa imortalizam marturii ale familiilor israelienilor de origine romana. Cu regret, cautam sa conving ca alegerea nu depindea de mine si ii puneam in legatura cu Shoshana, coordonatoarea din Ierusalim. In citeva cazuri insa m-am amestecat si am reusit sa anticip programarea unor oameni in virsta si bolnavi.

Cel mai greu dialog l-am avut insa cu tatal meu, Dr. Benedict Solomon, supravietuitor al Holocaustului din Romania, trecut prin lagare de munca obligatorie, in nordul Moldovei. In principiu, nu era permis, din multe considerente, sa iei un interviu unui membru al familiei. Dar tatal meu nu a acceptat pe altcineva si, dupa multe insistente din partea mea, sediul de la Los Angeles a aprobat acest interviu.

Continuarea in numarul viitor „… un mesaj pe care posteritatea nu trebuie sa-l uite”.

Acest articol a fost publicat duminică, 7 decembrie 2008 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.