dacă în 1994, pe 9 ianuarie, la 20:45, aş fi părăsit această lume… nu s-ar fi schimbat nimic! mi-a stat inima, apoi a pornit… nu ştiu de ce. când m-am trezit, la reanimare, am privit geamul imens şi noaptea! nimeni nu poate să înţeleagă cât de greu îţi este când te întorci din altă lume! cauţi să înţelegi, să vezi ceea ce înainte nu vedeai! cauţi preţul adevărat al lucrurilor, să oferi ceea ce înainte nu ofereai!
aşa a început cea de a doua mea viaţă… cu greu am uitat bătăile inimii mele din acea noapte! o singură bătaie de inimă avea o putere grozavă! una mă băga în fundul pământului, apoi alta mă aducea înapoi… şi priveam geamul negru… mă rugam să se termine noaptea şi ciudatele bătăi ale inimii mele! mă rugam să-mi văd copilul… aveam un băiat de 2,4 kg. era prematur. mă rugam să trăiască. Atunci am învăţat cu adevărat verbul „a trăi”… şi-am început să lupt pentru viaţă! viaţa cea nouă! împreună cu Horia.
viaţa pe care o uram înainte… începuse să mă fascineze! atunci mi-am dat seama câţi oameni pierd frumuseţea vieţii, ascunzându-se în marsupialul „afacerii”. viaţa nu va fi niciodată o afacere! viaţa este un amalgam de lucruri simple… seamănă cu un desen, viu colorat, în care se adună firescul! şi grădiniţa de copii, şi răsăritul de soare, şi bucătăria în care mama taie ceapă… şi blocurile, şi stelele, şi luna… şi fluturii, şi albinele… şi zumzetul!
am făcut totul pentru Horia! prima oară, când l-am văzut… m-am speriat! se uita la mine supărat, de parcă nu îşi dorise să vină pe lume! m-am consolat, spunându-mi că acea puternică ceartă din privire era… pentru că îl lăsasem singur!
am făcut totul pentru soţul meu! am acceptat că este o persoană diferită de mine, am încercat să îl înţeleg şi să îi ofer iubire… am acceptat să trăiesc fără mângâieri şi şoapte de dragoste, am încercat să merg mai departe… dăruind infinit!
am citit, m-am uitat la stele şi am crezut în ele! un an de zile am semnat o rubrică de astrologie, am comunicat cu alţi oameni şi, pe lângă horoscopul pe care îl făceam, le ofeream, din toată inima, speranţa… îndemnul de a iubi viaţa… îmi mulţumeau! în final, acest rol m-a obosit, fiindcă numărul oamenilor nemulţumiţi de viaţă… creştea! un schimb straniu se întâmpla! ei plecau fericiţi, eu rămâneam tristă…
venise timpul să mă ocup de viaţa mea literară! scriam cărţi cu gândul că cei care mă vor citi… se vor schimba! în bine. că vor vedea frumuseţea vieţii simple. nu mi-a fost uşor să editez cărţile, dar am căutat oamenii potriviţi… adică oamenii cu bani. aşa a fost să fie. drumuri obositoare, pentru un vis! cine se va schimba? şi urma altă întrebare… de ce m-am întors înapoi? bineînţeles, pentru Horia, dar acest răspuns nu îmi era de ajuns!
trăiesc. citesc ziarul. aceiaşi oameni… mulţi răi, puţini buni. i-aş da zece, cu felicitări, jurnalistei Carmen Preoteşoiu, la fel cum primeam eu de la profesorul meu de limba română, din generală, domnul Bucur Oprică… i-aş da zece, cu felicitări, din tot sufletul, pentru articolul „Doamna şi autistul”. dar sufletul îmi plânge… tremură ca ultimă frunză de toamnă, care a strâns toată tristeţea lumii… să-i dau zece, pentru un articol în care mai multe suflete plâng? să-i dau zece, pentru un articol în care se evidenţiază insensibilitatea Elenei Udrea? ştiţi ce am să fac? până la urmă… am să-i dau zece, pentru că speră! ea încă mai speră că poate să schimbe ceva… aşa cum am făcut eu în 1994! şi iarba de sub picioarele mele spera…
azi, timpul nu îţi mai priveşte nici chipul, nici sufletul… se grăbeşte. depinde doar de noi ce alegem… celule aromate cu Chanel sau chiar viaţa cu ochi de copil, privirea care trece dincolo… de timp.
27 noiembrie 2008, 01:50