Ţăranul român aşa cum l-a văzut Iorga şi o întreagă generaţie de sămănătorişti, poporanişti şi gândirişti nu a existat niciodată. El trebuia inventat pentru a legitima aşa zisa fibră naţională. Astăzi, prin ţăran se înţelege un individ needucat şi grobian. Sintagma „eşti un ţăran” e profund peiorativă. Şi în interbelic şi astăzi, lucrurile s-au înţeles greşit. Nu există ţărani, ci indivizi. Judecaţi in corpore, ei sunt material idilic pentru literatură păşunistă. De abia judecaţi individual, dăm peste Elisabeta Rizea şi alţii ca ea. Satul românesc patriarhal nu poate fi privit maniheist; el nu era nici bun nici rău, nici moral nici imoral, ci doar un univers foarte bine ordonat, cu ierarhii precise, rituri şi ritualuri clare… In rest, mai nimic. Toţi cei care s-au extaziat cu lacrimi în ochi citând patetic din Blaga („Veşnicia s-a născut la sat”) erau, în definitiv, naturi urbane. Niciunul dintre ei nu s-a retras în lumea patriarhală pe care, la nivel discursiv, o adorau. Odată în plus, trebuie să constatăm că, văzute de departe, unele lucruri sunt fascinante. De departe nu se văd ridurile, inconsecvenţele, incoerenţa sau superficialitatea. Privit în faţa porţii, ţăranul este monumental; analfabetismul lui nu mai e deranjant, inapetenţa la orice fel de evoluţie poate fi interpretată drept stoicism, rezistenţă în faţa efemerităţilor de tot felul, caracterul mioritic e o mare virtute ş.a.m.d.
Mara, Vitoria Lipan, Ilie Moromete sunt personaje exemplare, atâta doar că nimeni nu se va întâlni vreodată cu ele în satul românesc. Ele s-au ratat şi ca personaje (pentru că exemplaritatea şi structura lor interioară greoaie, monolitică nu le pot califica în grilele de lectură ale modernităţii postcomuniste) şi ca reprezentanţi ai românului autentic. Fibra naţională nu se găseşte printre căpiţele cu fân şi în general nu poate fi identificată prin analiza unor colectivităţi. Mircea Cărtărescu observa (este, de fapt, o evidenţă) că suntem cu toţii urmaşi ai ţăranilor. Are dreptate. Urbanizarea românească a fost un proces forţat, realocare a unui profund spirit rural. Mutaţi în blocurile comuniste, ţăranii au luat cu ei băncile din faţa porţilor (pe care le-au aşezat acum lângă coloşii de beton), şi-au mutat găinile în balcoane şi cultura de morcovi şi-a găsit, de asemenea, locul în vreun colţişor al apartamentului. Dacă fibra naţională ar fi fost, după cum spun unii interbelici, în lumea rurală, ar fi fost şi ea transbordată în lumea oraşului – târg de la începutul secolului XX. E greu de crezut că o identitate profundă se alterează doar pentru că a fost momentan mutată în alt spaţiu.
Senzaţia mea (doar modestia mă împiedică să spun certitudinea) este că undeva, pe parcurs, literatura română şi-a dat seama de exagerare. Aşa interpretez lipsa unui roman serios păşunist, rural, în postcomunism. Sorin Stoica, un romancier din tânăra generaţie, mărturiseşte că are de gând să scrie un asemenea roman (în „O limbă comună”), dar pare că nu găseşte deloc tonul, registrul în care poate fi scris un asemenea text. Şi asta se întâmplă tocmai pentru că romanul tradiţionalist românesc se legitimează pe o ideologie şi nu pe un anume principiu estetic. În plus, în romanele interbelice importante cu personaje ţărani, momentele cele mai rezistente estetic sunt acelea care se abat de la teza binecunoscută a bunului ţăran român. În „Ion”, finalul tragic, descrierile naturaliste, lumea abjectă, câteodată aproape de nivelul animalicului, intelectualitatea decrepită sunt cele care atrag, nicidecum morala subţire şi vigoarea ţăranului român.
În „Moromeţii”, cu excepţia lui Ilie (care este, în definitiv, un personaj atipic pentru lumea ţărănească), toţi ceilalţi nu sunt altceva decât victimele perfecte ale unui regim care profită de ignoranţa şi lipsa de orizont a lumii româneşti rurale. Ca anecdotă, Ion, personajul lui Rebreanu, era un personaj cât se poate de real, la apariţia romanului el arătându-se profund jignit de modul în care îl transfigurase Rebreanu. Unde găsim fibra naţională în zvârcolirile bieţilor ţărani ajunşi peste noapte personaje de literatură? Poate la Sadoveanu… Să vedem. Vitoria Lipan e mai degrabă un personaj mistic decât tipologic. O ţărancă analfabetă, superstiţioasă, reuşeşte lucruri miraculoase, deşi nimic nu o recomandă ca fiind o natură excepţională. Aşadar, textul lui Sadoveanu suferă de o crasă lipsă de veridicitate. Poate Şoimăreştii să reprezinte fibra naţională? În niciun caz… Povestea din „Neamul Şoimăreştilor” are un nucleu romantic plictisitor, o poveste de dragoste cu toate ingredientele clasice ale unei astfel de poveşti şi cam atât…
Pe interbelici îi înţeleg şi privesc destul de amuzat idilizările contemporane care se concentrează pe acea perioadă. Ceea ce nu pot înţelege este de ce se continuă şi astăzi un asemenea discurs? Nu vorbesc doar de discursurile politice (pentru că elitele politice româneşti sunt atât de agramate încât nu mai am demult aşteptări din zona asta), ci chiar de manualele de literatură, care continuă şi astăzi, în anul de graţie 2009 să ne vorbească despre un ţăran reflexiv, filozof, profund moral (asta e o mare gogomănie!), român verde (prototipul prin excelenţă este ţăranul lui Slavici). Repet, nimeni nu a văzut cum arată ţăranul acesta şi cei care pretind că l-ar fi văzut nu au fost prin satele româneşti decât în vizite de lucru. Şi (repetitio est mater studiorum) văzut de la o asemenea distanţă, până şi cel mai violent dintre ţărani, are o aură indistinctă de mister.