Trecuseră câteva zile şi nu reuşise să citească nici 50 de pagini, deşi cartea era interesantă, scrisă cu nerv. Aşa cum fusese toată viaţa lui, de altfel. De fiecare dată cum terminase pagina, rămânea pierdută cu ochii în gol. Îl iubise enorm, acesta era adevărul. Acum îi părea rău că nu se căsătorise cu el, cu siguranţă că viaţa i-ar fi fost alta, mai plină, mai profundă, c-ar fi înţeles mai multe lucruri din ceea ce numim existenţa noastră pe acest pământ, că alături de el i-ar fi fost acum mai puţin teamă în faţa morţii. Închise ochii şi-l văzu atât de viu traversând bulevardul într-un balonzaid de culoarea vişinii. Atunci în tinereţe, avea 21 de ani, fusese o proastă când se căsătorise cu Vaschide, pe vremea aceea asistent la Academia Comercială. Se gândise la cariera ei, la viaţa ei de femeie care se vrea respectată şi adulată.
Vaschide aranjase să rămână după terminarea studiilor asistentă la Academie. Se măritase cu el cum a-i hotărî să-ţi cumperi un palton de blană, determinată de frigul care se apropie. Aşa crezuse ea ca este mai bine pentru ea. Şi în timpul acesta el, Albert, aştepta în fiecare seară pe chei unde era locul lor de întâlnire. Când s-au văzut arăta atât de palid şi slab. A privit-o în ochi şi i-a spus atât de nemilos, şuierând: trădătoareo, nu vreau să te mai văd niciodată ! Anii trecuseră, viaţa confortabilă, plină de scopuri mărunte, împlinite uşor, o făcuse un timp să-l uite. În conştiinţa ei încerca să se scuze, şi ceea ce era mai rău, reuşise. Albert (de la Albert Einstein) era tipul creatorului, al omului obsedat de idei. Ardea tot timpul ca o torţă, lucrul acesta o fascinase şi o făcuse să se îndrăgostească adânc de el, dar poate că lucrul acesta o şi speriase într-o oarecare măsură. Când luase decizia să se căsătorească cu Vaschide, îşi spuse că Albert e omul care nu i-ar fi asigurat o viaţă liniştită, bogată, aristocratică. Albert putea să ajungă o mare personalitate, cum a şi ajuns de altfel, dar şi să se rateze mânat de pasiunile şi de obsesiile sale. Cu trecerea anilor devenise gazetarul temut şi citit cu aviditate, iar ea alături de Vaschide a urcat an de an plicticoasele trepte ale ierarhiei didactice.
Când a ajuns în sfârşit profesor universitar era de acum o femeie obosită, plictisită, nemulţumită, iar Vaschide un om mediocru şi enervant, aşa cum îi fusese teamă încă de la început că o să se întâmple. Atunci când auzise că Vaschide o înşeală, căci trebuia să se întâmple şi lucrul acesta până la urmă, contrar oricărei aşteptări, răsuflase uşurată. Între timp, celuilalt îi apăreau cărţile una câte una, clădind în mintea ei cărămidă cu cărămidă edificiul mitului lui Albert, al iubitului etern. Îşi dăduse seama încă din primii ani că dragostea ei pentru Albert va creşte necontenit. O dată, să fi avut 30 de ani, era o zi de toamnă, i se făcu atât de dor de el încât ar fi dat orice numai să-l zărească sau să schimbe o vorbă cu el. Se urcase într-un taxi şi-l căutase la redacţie. Sunase de jos din hol să întrebe dacă se află în momentul acela în redacţie, îşi închipuise că-l va auzi exclamând de bucurie, şa cum se entuziasma el întotdeauna. Ştia desigur că-i place să se mintă, în nici un caz însă nu se aşteptase la atâta duritate din partea lui. Mai ales că ştia că are un suflet bun. Vocea tristă şi obosită a bărbatului o făcuse să tresară şi să aştepte cu inima bătând. Făcuse o pauză nesfârşit de lungă, ceea ce însemnase că fusese surprins, că nici el nu reuşise să se regăsească.
Apoi îl auzise, sigur pe el, ca şi cum s-ar fi înţepenit în clipa aceea în faţa ei şi-ar fi privit-o cu scârbă. Uite ce este, Magdalena, aici vocea lui făcuse o pauză ca şi cum şi-ar fi adunat forţele, te-am iubit foarte mult, cum probabil ştii. Te iubesc la fel şi acum, de aceea nu te pot ierta. Respirase adânc şi continuase la fel de sigur pe el. Probabil că ai văzut că te-am ocolit în toţi aceşti ani. Te rog şi pe tine să faci la fel. Nu vreau să ne mai vedem niciodată. Dar absolut niciodată. Îţi doresc numai bine. Închisese brutal fără să mai aştepte nici un răspuns. Dumnezeu ştie cum a reuşit să se întoarcă acasă, şi pe ce străzi a rătăcit până să ajungă în faţa casei. A luat un somnifer şi s-a băgat în pat, avea temperatură, se simţea bolnavă şi un timp nici nu s-a ridicat din pat.
Atunci îl învinuise şi-l acuzase de cinism. Se trezise de câteva ori vorbind cu el în gând, încercând să-i explice că trecuseră atâţia ani, timp în care-l iubise, că de fapt l-a iubit cu adevărat. Că atunci când a hotărât să se căsătorească cu Vaschide nu realizase nici pe departe adevărata dimensiune a gestului ei. De câte ori nu-şi ceruse iertare în lungile ei discuţii pe care le purta în singurătate cu el. Un timp plecase corespondent de presă în străinătate, se simţise mai liniştită ştiindu-l la mii de kilometri, mai puţin ameninţată. Atunci se întâmplase visul care a răscolit-o profund făcând-o un timp destul de lung să se simtă dată peste cap. Îl visase într-un fel de parc, aşteptând-o. Şi ea venea parcă ar fi mers pe o apă. Acolo în crângul ăla într-un apus cum numai în vis pot exista se iubiseră ca nişte nebuni. Luni de zile simţise pe spate senzaţia de rece a ierbii pe care se întinseseră, mireasma răcoroasă, de ierburi sălbatice a crângului, şi înfiorarea nopţii care se lăsa. Îngenunchease la picioarele lui şi-i ceruse iertare. Îi jurase c-o să fie toată viaţa a lui, îl implorase s-o lase să trăiască lângă el, să-l ajute, şi el zâmbise, cu expresia aceea de om care se miră, dând fericit din cap. Nu se întâmplase însă nimic din toate acestea. Când se trezise şi realizase că nu fusese decât un vis simţise apa îngheţată a transpiraţiei cum îi curge pe faţă.
Stefan Dumitrescu