Intr-un dialog, pe un forum internetic, un coleg israelian ne-a atentionat asupra unei scrisori, publicata in ziarul britanic „Guardian”, 30.4.2008, intitulata ” Nu celebram aniversarea Israelului”. Semnatarii acestei misive instiinteaza cititorii ca organizatiile evreiesti sarbatoresc, in luna mai, 60 de ani de la infiintarea Statului Israel, lucru de inteles, in contextul secolelor de persecutii, culminind cu Holocaustul. Dar ei, cca 100 de evrei, cetateni ai Marii Britanii, nu vor lua parte la aceasta sarbatorire. Presupun ca multi sint binecunoscuti publicului britanic si s-au afirmat in diferite domenii stiintifice, culturale, universitare ( de ex. Harold Pinter, premiul Nobel pentru literatura) si tin sa-si manifeste aceasta desolidarizare scotind in evidenta narativa palestineana in conflictul din Orientul Mijlociu, prezentind in mod unilateral, tendentios, tragedia celor 750000 de refugiati palestinieni, aducind un citat din Edward Said, in care Holocaustul este pus in aceeasi ecuatie cu Naqba palestineana, fara a aminti, nici macar aluziv, de istoria, dinamica si cauzele starii beligerante din zona.
Dreptul la libera opinie
Desigur, traim intr-o lume democrata, in care fiecare are dreptul sa-si exprime opinia, in mijloacele de comunicatie. Nu ma surprinde nici alegerea ca tribuna a ziarului „Guardian”, cunoscut pentru pozitia sa anti-israeliana, nici afirmatiile din scrisoare, ca ziua de nastere a Israelului este fondata pe terorism si masacre, ca Israelul violeaza legile internationale, pedepseste in mod colectiv si monstruos populatia civila din Gaza, deposedeaza palestinienii de propriile paminturi si case, ii priveaza de drepturi umane si aspiratii nationale. Toate aceste argumente le intilnim in numeroase publicatii, in lume, sau in Israel, iar cind autorii unui articol sint de buna credinta, sau incearca sa prezinte si circumstantele politice si istoria unui stat care nu a fost recunoscut timp de zeci de ani ani de tarile arabe vecine (de multe din zona nici pina azi), existenta sa fiind amenintata in permanenta, mi se pare legitim si, desi afirmatiile dor, sau sint exagerate si partinase, ele constituie un pret pe care il platim democratiei si lumii deschise in care traim.
Dar nu acesta a fost scopul pentru care cei aprope o suta de evrei englezi au semnat acest mesaj, de fapt un apel, incheiat cu fraza ” Vom celebra cind arabii si evreii vor trai ca egali intr-un Orient Mijlociu pasnic”. Daca dorinta lor ar fi fost sa avertizeze lumea, sau sa critice politica guvernului Olmert, sau chiar sa nege dreptul de existenta al Israelului ca stat al evreilor, ar fi alaturat si alte nume, la lista semnatarilor, fara diferenta de etnie. Din pacate, lista contine numai nume evreiesti, ei se declara evrei si folosesc evreismul ca argument in plus pentru teza lor, considerind ca disocierea de Israel e datoria lor fata de lume, in calitate de evrei. Cind aceasta scrisoare apare in „Guardian”, intr-o tara amenintata de terorismul fundamentalist islamic, unde nu lipsesc incidentele antisemite, mi se trezeste banuiala ca semnatarii vor sa preintimpine o ipotetica acuzare ca ” voi , evreii, nu ati luat pozitie”, ca sufera de complexul minoritarului, care se dezvinovateste apriori, temindu-se sa nu fie confundat cu Israelul, sau a carui tacere sa nu dea „apa la moara” unui antisemitism care, oricum, nu are nevoie de pretexte pentru a se manifesta.
Istoria se repeta
Desigur ca Israelul, stat democratic si posibil loc de refugiu al tuturor evreilor care doresc sa se stabileasca aici, isi mentine portile deschise, chiar si pentru evreii cu ura de sine, sau pentru cei mai acerbi critici ai politicii guvernului israelian. Nimic nu-i impiedica pe semnatarii acelor rinduri sa continuie sa cinte un imn inchinat reginei Angliei, iar daca va veni un nou moment istoric tragic, care le va periclita viata, aceasta scrisoare nu le va sluji drept alibi pe tarim englez, nu va fi o patalama la mina, care sa ii scuteasca de probleme, chiar daca au fost personalitati publice, care nu realizeaza ca insasi existenta Israelului le confera o demnitate. Ei pot ignora, in continuare, ca, in momentul in care au dorit-o, Egiptul si Iordania au realizat acorduri de pace cu Israelul, chiar in conditiile unei continue ostilitati a lumii arabe, care a cultivat si permanentizat starea deplorabila a refugiatilor palestinieni, desi putea sa-i ajute. Din partea mea, acesti evrei britanici, minoritari care striga in gura mare ca „nu au sora”, pot ramine in Anglia, dar istoria are prostul obicei sa se repete, iar oamenii nu prea invata nimic din ea.
Imi vin in minte acum (prin trecere brusca, dar cu legatura), cuvintele unui conducator de comunitate evreiasca de pe alte meleaguri, care afirma ca, atita timp cit evreii vor fi ” la locul lor”, nu va exista antisemitism. Cu alte cuvinte – blame the victim! In citeva tari prin care am colindat, in dialogurile cu interlocutori cu suprafata sau nu, am intilnit stereotipizarea in comunicare. De la ” voi evreii”, „evreu, dar baiat bun”, generalizari si antisemitisme palide sau idei preconcepute, la ura crincena, pe baze etnice, chiar din partea unor personalitati de mare valoare culturala sau medicala, unii chiar evrei, care se grabeau sa accentueze ca sint evrei din intimplare, sau din credinta, dar fereasca sfintul sa fie confundati cu Israelul, care, pentru ei, are acelasi impact personal precum Elvetia sau Congo. Nici o legatura cu istoria poporului evreu, cu ethosul evreiesc, cu evenimentele tragice din istoria mai mult sau mai putin recenta a evreilor, ei se considerau cetateni ai unei tari, fata de care isi manifesta fidelitatea, sau ai lumii largi, considerindu-se cetateni ai universului. Din pacate, universul nu e intotdeauna atit de primitor, iar stampila de evreu va reapare, periodic, cind se vor asteapta mai putin. Imi permit sa recomand un film francez exceptional, „Un secret” – regia Claude Miller (2007), care, intre altele, sintetizeaza drama evreului francez, care cauta prin orice mijloace sa se desprinda de iudaismul sau ( si de imaginea „evreului fricos”), inainte de Holocaust, minimalizind efectul legilor rasiale, apoi insa isi pierde sotia si primul copil, pieriti la Auschwitz, dar si dupa Holocaust, cind se recasatoreste si il converteste la catolicism pe noul fiu.
Evreul minoritar
Revenind la complexul evreului minoritar, care tine cu orice pret sa fie bine inteles, sa se justifice, sa se desprinda de stereotipuri sau generalizari, acest complex a fost importat, odata cu emigrarea masiva, in decursul anilor, si in Israel. Desi avem de 60 de ani o tara a noastra, multi israelieni, de diferite origini, inclusiv din Romania, cauta si acum o recunoastere si traiesc spiritual in tarile de unde provin, nedindu-si seama cum sint perceputi ( sau facindu-se ca nu vad), si, pentru aceasta, evita sa ia o pozitie care poate fi interpretata ca subiectiva sau patriotica fata de Israel, ci incearca sa fie pe placul altora, sa se alinieze in functie de mediu ( fie el social, literar, stiintific) si de persoanele cu care comunica, chiar cind interlocutorii nu diferentiaza intre un evreu din Romania si un israelian de origine romana, care are, azi, o alta patrie, o alta cetatenie, intr-o tara cu realizari monumentale, chiar daca multe dintre idealuri au disparut, sau sionismul a devenit o notiune controversata. Cred ca Jabotinski a spus ” E mai usor sa scoti evreii din Galut ( exil, diaspora), decit Galutul din evrei” – si mare dreptate avea. Poate, asa cum reflecta cu voce tare David Grossman, intr-un interviu, „inca avem o lipsa de incredere in propria noastra existenta, nu credem intr-adevar ca sintem un stat” – The Atlantic Monthly – USA – mai 2008.
Identitate si apartenenta
Personal, nu am fost niciodata impresionat in mod deosebit de ceremonii, festivitati, imnuri, simboluri. Nu m-am batut in piept ca patriot israelian si nu simt o emotie speciala la implinirea acestor 60 de ani de independenta, intr-o perioada atit de dificila pentru Israel, atit politic, cit si social. Nu sint singurul. Multi comentatori, in ziarele de limba ebraica, sau la TV, considera chiar ca aceasta zi a independentei nu are nimic deosebit fata de altele, ba chiar e umbrita de o stare de tristete a populatiei, influentata de al doilea razboi din Liban, de rachetele din Gaza, de avansarea prea lenta a procesului de pace, de discrepanta economica tot mai pronuntata, de saracie, de amenintarea Iranului, de periclitarea caracterului evreiesc al Israelului, chiar de primejdia disparitiei sale ca stat suveran.
Si totusi, din 21.1.1970, ziua in care am aterizat in Israel, acum 38 de ani, am capatat o noua identitate, un sentiment continuu de apartenenta, m-am rupt definitiv de conditia evreului minoritar, caruia i se aminteste cu ton condescendent „toleranta”, „ospitalitatea”, de la care se asteapta ” sa fie la locul lui”, care se izbeste de stupide prejudecati si xenofobii, sau caruia i se pretinde, declarat sau nu, sa ” ia pozitie” vis-a-vis de fiecare incident in care e implicat un alt evreu, sau sa inghita in sec cind e plasat intr-un sistem de referinta ” noi si voi”.
Nu trebuie sa asigur pe nimeni ca ” nu toti sintem asa”, nu sint nevoit sa ma confrunt cu absurda acuzatie de deicid, nu ma preocup permanent de imaginea mea, in ochii unei populatii majoritare, prin prisma etniei mele si a mitului evreului ratacitor. Imi pot permite sa fiu eu insumi, autentic, cetatean ( la bine si la rau) al Israelului, fata de care mi-am indeplinit si continui sa-mi indeplinesc datoriile, si care, cu toate defectele lui, cu toate cutremurele prin care trece, ma apara de o alta criza, acea a identitatii, daruindu-mi totodata sentimentul, lipsit de orice ambiguitate, al apartenentei. Si tocmai aceasta apartenenta imi confera si calitatea de cetatean al universului.
Vlad Solomon este medic, israelian de origine romana, scriitor si publicist. Acest articol a aparut initial in revista „22”.
Păcat…
Citirea articolului m-a lăsat cu un sentiment de durere, de goliciune. Acei oameni nu apreciază ceea ce au făcut înaintașii lor, țara care le-a moștenit-o pentru ei, identitatea ce le-a fost dată pentru a nu se mai simți ai nimănui. Uită că Israelul de azi a fost clădit pe suferința și cenușa a milioane de evrei, milioane care nu și-au văzut visul cu ochii, dar au sperat cu toată ființa la realizarea lui: acela de a ajunge în țara părinților lor – Avraham, Itzak și Iaacov.
E ciudat totuși cum acei oameni se mai pot simți evrei? Îmi vine in minte acum crezul iudaic și anume rugăciunea „Shema Israel…”, care nu e numai o mărturisire goală de credință, de apartenență la un grup ce împărtășește aceiași filosofie, cum e cel creștin de la Niceea. Shema e cu mult mai mult, e o definiție a evreului de pretutindeni.
Shema Ysrael:
– te proclamă ca națiune, și ca religie,
* Veahavta et Adonai elocheicha, bechol levavcha, uvechol nafshecha, evechol meodecha – Și îl vei iubi pe Adonai, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată tăria ta.
* Vayomer Adonai el Mosheh lemor;, daber el benei Ysrael – și a spus Adonai lui Moise să vorbească poporului lui Ysrael
* Ani Adonai Elocheicem asher hotzeti etchem meeretz Mitzraim liheyot lachem lelohim – Eu sunt Adonai, Dumnezeul vostru, care te-a scos din țara Egiptului pentru a-ti fi Dumnezeu
– te definește din punct de vedere social (ca națiune), îți dă o identitate culturală, o unicitate
*Ukeshartam leot al yahecha, vehayu letotafot bein eitecha. Ucetavtam al mezuzot beitecha, uvisheareicha – Și le vei lega ca pe un semn la mâna ta și la frunte între ochii tăi și le vei scrie pe ușile casei tale și pe porțile tale.
* veasu lahem tzitit al kanfei vigdeihem ledorotam – și își vor face pentru ei margini (țițit…ca niște ciucuri) la colțurile hanelor lor pentru generațiile lor.
– te îndeamnă la o continuitate, te leagă și de un pământ dându-ți o țară.
* Veshinatam levanecha vedibarta bam, beshivtecha beveitecha uvlechtecha vadereh, uvshochbe-cha uvkume-cha – și îți vei învăța copiii și le vei vorbi când vei șede în casa ta și când vei merge în calea ta, când te vei întinde și când te vei ridica.
* Lema-an yirbu yemeichem viymei veneichem, al hada-mah asher nishba Adonai laavotei-chem latet lahem – Se vor înmulți zilele tale și zilele copiilor tăi pe pământul care Adonai s-a jurat că-l va da părinților tăi.