Höga kusten bron. In Nord, coasta stancoasa si inalta este sapata de torente vijelioase. Cele care nu au fost regularizate isi pastreaza frumusetea salbatica.Mulţi dintre cei stabiliţi în Suedia, obişnuiţi cu viaţa mondena din locurile de origine, tânjind după ea într-o ţară cu oameni destul de rezervaţi, cu străzi pustii şi oraşe ,,mari” de nici o suta de mii de locuitori, cu un sezon rece lung, întunecat şi urâcios (mai mult cer acoperit şi ploaie decât ger şi zăpadă) ridică a lehamite din umeri când sunt puşi faţă în faţă cu pasiunea poporului pentru natura şi mişcare. O eventuală adaptare vine mult mai târziu. O vorbă locală spune ,,nu vremea e de vina ci hainele sunt nepotrivite”.
Daca facem abstracţie de conflictul de mentalităţi, vom găsi în spatele acestei pasiuni ceva demn de atenţie: ,,Allemansrätten”, ,,Dreptul la accesul liber la natura”. Aproape unic în lume şi legiferat. Ideea este că accesul la locurile din natură să nu fie nimănui împiedicat de statutul de proprietate privată a unora dintre ele. Îngrădirile proprietăţilor sunt simbolice şi oricine are voie să se plimbe în poiana, pădurea oricui, să facă plajă sau să înnoate în lac ba chiar să înnopteze, nu mai mult de o noapte, în cort. Cu obligaţia să nu distrugă, deranjeze sau jefuiască. Zona din imediata apropiere a casei, curţile, în cazul locuinţelor urbane, sunt exceptate dreptului public. O ,,naţionalizare blândă” care nu tratează proprietatea ca pe un moft dar nici nu îngrădeşte pe nimeni în mod inutil.
Din clasele mici copii învaţă alfabetul respectării naturii si a tuturor fiinţelor. Să nu smulgi plante cu rădăcină, să nu deranjezi cuiburile de păsări, să nu faci grătarul pe stânci ca să nu crape. Înfometarea, chinuirea, abandonarea în singurătate, închiderea în spaţii mici a animalelor domestice sunt contravenţii. Toţi copii ştiu asta, inclusiv care sunt comportamentele personale care duc la distrugerea mediului – risipa de apa, de exemplu. Mai târziu, nu toţi respecta principiile, dar toţi cei care vor să încalce o regulă o fac cel puţin în cunoştinţă de cauză.
Pentru animalele de companie stăpânul răspunde ca pentru un minor. O răspundere care costă, în forma alimentelor, impozitelor, taxelor pentru tratament sau găzduire etc. Este contravenţie să laşi un câine singur în casă dacă exista riscul ca acesta să se sperie sau să sufere de singurătate. Toate aceste reguli sunt gândite raţional, fără excese afective, aşa cum s-ar putea crede. Am să dau două exemple.
Prin 1992, Regele Suediei a primit cadou din partea Pakistanului un număr de cai arabi pur-sânge. Din cauza unei neînţelegeri, aceşti cai au ajuns la graniţă, cu avionul, fără ca să aibe documentele necesare, nimerind şi într-un cerc vicios care făcea imposibilă returnarea lor. Toţi caii au fost eutanasiaţi, cu riscul de a stârni un scandal diplomatic. M-am revoltat şi eu la momentul respectiv fără să fiu pasionat de cai, dar întâmplarea are talcul ei.
A doua poveste este despre o căţea cu pui dintr-o rasa de lupta aparţinând unui cuplu mai tânăr. Aceştia locuiesc la curte în imediata vecinătate a unui cartier de blocuri. Din neglijenţă, şi probabil nu pentru prima oară, căţeaua a ajuns să zburde pe aleile publice, speriind pe cineva care a sunat la politie. Câinii sau pisicile vagabonde sunt inexistenţi în Suedia, locul lor fiind luat de veveriţe, arici, căprioare, iepuri, vulpi şi chiar elani care se plimba în voia lor pe străzi – nu însă şi ursi polari. Aşa că un câine liber şi fără stăpân nu are cum să nu sară în ochi. Au venit la fata locului doi poliţişti care, ziua în amiaza mare, au apreciat că animalul avea un ,,comportament ameninţător” drept care singura soluţie a fost sa-l ucidă cu ,,pistolul din dotare”, ca să repet un clişeu mult-iubit. Întâmplarea a avut ecouri în presa locală, când s-au întors lucrurile pe toate feţele inclusiv încercarea de a-i martiriza pe stăpânii. E de notat că toată vâlva a fost relativ moderată iar organizaţia de protecţia animalelor, aici foarte discretă şi rezervată, nu s-a amestecat. S-a tras concluzia aproape unanimă că vina aparţinea stăpânilor, care de fapt sunt pasibili şi de pedeapsa, iar poliţiştii au procedat aşa cum se cuvenea.
Am luat aminte. Pentru că toţi membrii familiei mele inclusiv subsemnatul, am fost cândva intimidaţi, fugăriţi sau muşcaţi de caini vagabonzi, animale care au căzut victimele unei ,,compasiunii” egoiste şi, de fapt, sălbatice, a unor oameni. Câini, oameni şi poliţişti… o ecuaţie aparent fără soluţie. Data viitoare când vi se întâmplă, să ştiţi unde trebuie să sunaţi după ajutor.