Interesul public pentru personalitatea lui Vlad Ţepeş nu reprezintă expresia preocupărilor pentru o etapă istorică puţin şi superficial cunoscută, care ar oferi dealtfel suficiente argumente unei propagande patriotice, asemenea celor cu care operează discursurile identitare ale tuturor naţiunilor central şi est-europene. Faptele concrete ale personajului istoric sunt aproape ocultate de succesiunea duală de imagini propuse de abordări literare, artistice şi politice în ultimele două secole, a căror simplă trecere în revistă ar fi de natură să sugereze nu doar receptarea antitetică a mitului de către publicul românesc în raport cu cel european, dar printr-o tentantă şi poate necesară extensiune, superficialitatea cu care asimilăm paradigmele axiologice ale civilizaţiei moderne, mergând până la negarea lor absolută.
La mai bine de jumătate de mileniu de la sfârşitul violent al vieţii domnului muntean, ne aflăm într-o situaţie apropiată cu a eroului nostru, oscilând între tentaţia unei modernităţi ce reprobă violenţa, arbitrariul şi excesele, plasează în centrul preocupărilor generale viaţa şi drepturile individului şi plasează raporturile sale cu statul pe baze instituţionale, şi tentaţia unei tradiţii difuze, în care supuşii n-au devenit încă cetăţeni şi nu sunt convinşi că îşi doresc să devină, în care forţa motrice a progresului este generată de conducătorul suprem, a cărui putere se exercită discreţionar, iar orice excese pot fi girate de binele naţiunii.
Cele două faţete ale mitului Vlad Ţepeş, cea a principelui scelerat şi cea a restauratorului ordinii şi legii, cu geneza în succintele relatări medievale, au cunoscut maturitatea deplină în secolul al XIX-lea, graţie preluării agresive pe care autorii de literatură au realizat-o în domeniul scrisului istoric. Ele au dobândit dimensiunea unor personaje literare, pentru care trecutul medieval serveşte doar ca punct de plecare. Imaginea propusă de relatările de expresie germană se circumscriu caracteristicilor contelui Dracula, celebra creaţie a lui Bram Stoker, exploatată până la banalizare de publicistica de consum şi genuri ale cinematografiei.
Realitate și ficțiune
Ar fi de prisos o reluare a discuţiei despre incongruenţele între realitatea domnului român şi ficţiunea contelui de secol XIX, sau lacunele informaţiilor istorice pe care le vehiculează prozatorul. Aceste aspecte sunt suficient de bine precizate în prefaţa ediţiei româneşti a romanului. Totuşi, merită subliniată persistenţa unei anumite imagini de fundal, cu care autorul operează, aflată într-o stranie compatibilitate cu paradigmele medievale şi cu cele propuse de autorii iluminişti.
Spaţiul românesc şi în general Europa de Est continuă să fie un teritoriu exotic, în care supranaturalul cu dimensiunea patologică intrinsecă interferează cu viaţa reală. Imaginea localnicilor din Transilvania, cu geografia şi etniile sale ciudate, descinde parcă din relatările medievale despre monştrii cu chip omenesc din Ungaria sau din observaţiile călătorilor din secolul al XVIII-lea. În această osmoză subtilă între o perspectivă deja familiară cititorilor din Occident şi gustul pentru exotic al epocii trebuie căutată persistenţa acestei imagini şi tentaţia facilă de a-i căuta echivalenţe, fie şi parţiale, în realitate. Ea s-a impus definitiv în subconştientul publicului mai puţin interesat de restituirea critică a trecutului şi orice încercare de a-l convinge de falsitatea echivalenţei între Vlad Ţepeş şi contele Dracula are puţine şanse de succes.
Acest gen de public, nu a cunoscut perspectiva propusă cu câţiva ani mai înainte de o creaţie literară românească de această dată, pe care norma educaţională şi propaganda oficială o vor fixa la fel de solid în mentalul colectiv al românilor.
Influența lui Eminescu
Puţini români nu cunosc celebra invocare pe care Mihai Eminescu o adresează la finalul Scrisorii a III-a domnului Ţepeş, chemat să epureze societatea românească de smintiţi şi de mişei. Ca şi în cazul precedent, această imagine îşi are propria ei biografie, propriul context socio-cultural şi ideologic. Sensurile sale profunde pot fi decelate de un examen al articolelor publicate de gazetarul Mihai Eminescu, pe atunci redactor al ziarului Timpul.
În tonuri de o violenţă pamfletară, aflate uneori la limita impusă de direcţia conservatoare a ziarului, poetul se angaja în campania de contestare a actelor guvernului liberal al epocii şi al efectelor pe care măsurile sale le generau la nivelul societăţii româneşti. Chiar dacă guvernarea lui Ioan C. Brătianu din 1876-1888 beneficiază azi de o receptare istoriografică mai curând pozitivă, chiar dacă ea a şi-a legat existenţa de momente-cheie din istoria României moderne, precum câştigarea independenţei de stat sau proclamarea regatului, acţiunile sale nu au întrunit aprecieri unanime.
Perspectiva eminesciană asupra unei Românii guvernate de o clasă politică străină de neam, coruptă şi fără legături cu tradiţia, se circumscrie criticii junimiste a formelor fără fond, postulată de Titu Maiorescu. Dacă junimiştii amendau caracterul radical al reformelor şi incompatibilitatea dintre instituţiile de import şi realităţile locale, ei nu negau necesitatea modernizării în sine, concepută însă într-o manieră organicistă, mai apropiată paradigmelor culturale germane şi anglo-saxone. Originalitatea viziunii eminesciene constă în invocarea ca antidot al răului adus de starea de lucruri din prezent a trecutului medieval, populat de apărători ai legii, încarnări ale demnităţii naţionale. Valorificarea evului mediu ca timp genuin al afirmării spiritului naţional este specifică romantismului, dar în acest caz opţiunea încorporează şi sensuri proprii.
Adevăr și legendă
Alegerea lui Vlad Ţepeş din panteonul eroilor trecutului nu se datorează meritelor sale de luptător anti-otoman sau datelor biografice, care ar fi putut sugera imaginea contradicţiei dintre individul de excepţie şi societate. Motivarea sa constă într-o reinterpretare a uneia din legendele pe care publicistica medievală le-a pus în circulaţie.
Conform acesteia, domnul care dorea să elimine din ţara sa hoţia şi moravurile rele, i-a adunat pe toţi tâlharii şi cerşetorii şi i-a ars de vii. Veridicitatea informaţiei este cât se poate de discutabilă, dar în contextul literar menţionat, faptele care aveau rostul de a-i oribila pe cititori sunt invocate drept calea radicală de salvare de la degradarea situaţiei din România secolului al XIX-lea. Condamnarea prezentului decadent şi apelul la soluţii extreme de purificare nu reprezintă o caracteristică a culturii române moderne. Dinamica dezvoltării capitaliste, cu cosmopolitismul şi etica sa, a dat naştere pretutindeni la reacţii critice, uneori de o virulenţă superioară discursului epistolar eminescian.
Motivul Vlad Ţepeş a rămas un reper pentru abordările ultraconservatoare din politica şi cultura românească şi a venit în întâmpinarea aşteptărilor acelor categorii sociale dezamăgite de sensul dezvoltării României şi de conduita mediului politic. Postura principelui care îi apără pe cei mulţi de abuzurile boierilor, motiv ce diferă spre exemplu de mitul bunului împărat, pe care propaganda aulică a reuşit să-l imprime în mentalul locuitorilor din ţările Monarhiei Habsburgice, a persistat în literatură, iar în momentul în care această imagine servea intereselor puterii, a fost integrată în discursul oficial. Forţa sa a rezidat în fracturile existente în societatea românească, între elita politică şi intelectuală şi mase, pe care schimbările structurale din secolul al XIX-lea le-au adâncit.
Relatările lui Vasile Alecsandri din perioada imediat următoare eşecului revoluţiei din 1848 de la Iaşi sunt revelatoare pentru antanta sui-generis dintre domn şi popor, îndreptată împotriva boierilor. Paroxismul acestei solidarităţi şi-a găsit expresia în instrumentalizarea cruzimilor atribuite lui Vlad Ţepeş la nivel de acte politice paradigmatice.
Figura lui Vlad Ţepeş a fost socotită suficient de populară să asigure succesul reafirmării curentului politic conservator, în contextul dezagregării vechiului partid în perioada interbelică. Liga Vlad Ţepeş a încercat să capitalizeze forţa simbolului medieval, iar alte curente ale dreptei politice, chiar dacă nu s-au identificat explicit cu el, l-au exploatat în cadrul mai larg al propagandei antidemocratice.
Reinterpretări actuale
Spre meritul său, istoriografia românească modernă s-a păstrat în limitele spiritului critic în ceea ce priveşte domnia lui Vlad Ţepeş. Fie că au dat credit surselor de epocă, fie că au propus reinterpretări ale acestora, niciuna din contribuţiile serioase ale exegezei medievale nu le-a trecut sub tăcere, nici în momentele în care optica oficială încerca să integreze tale quale paradigma literară în discursul istoric.
În schimb, puterea a reuşit să asigure justiţiarului creat în secolul al XIX-lea primatul în raport cu cruciatul din secolul al XV-lea. Vlad Ţepeş nu este perceput azi în maniera în care suveranii contemporani cu el de talia lui Ştefan cel Mare, Matya Corvinul sau Ivan Veliki au rămas în istorie. Admiratorii săi nu regăsesc pe cel care s-a opus cu succes cuceritorului Constantinopolului şi a păstrat cu mijloace excepţionale autonomia ţării sale. Ei se raportează la excesele sale, reale sau presupuse, pentru a combate viciile unei societăţi care nu se ridică la înălţimea idealurilor lor morale şi politice.
Preferinţa pentru dimensiunea macabră, reală sau prezumată a personajului medieval, admisă de practicile vremii sale dar anacronică în contemporaneitate, pune în cauză capacitatea noastră de a ne compatibiliza cu valorile lumii din care dorim să facem parte şi continuă să alimenteze o anume contestare subversivă tocmai a realităţilor pe care domnii români ai secolului al XV-lea le-au afirmat în scris sau pe câmpul de luptă, apartenenţa noastră la civilizaţia Europei creştine.
Trebuie sa spun ca Nicolae Iorga l-a demontat de mult pe Vlad Tepes ca erou. Nu numai dupa cum se exprima el: „la Buda la inchisoare Vlad Tepes si-a mai indulcit sufletul tragand in teapa sobolani”…” ci si altfel, discutand despre actiunile lui descreierate. A fost singura data in istorie cand Bucurestiul (si Tara Romaneasca) a riscat sa ajunga pasalac!
Numai „vorba domoala” si sfatul batranilor boieri romani aflati la curtea din Istambul a mai inmuiat lucrurile. De asemenea. citidu-l pe Iorga am invatat ca … pe atunci ambele maluri ale Dunarii erau locuite de romani, numai ca in 1462, in campania din primavara, Vlad Tepes a ucis pe toti cei din dreapta Dunarii care erau „iscoade”; deci care vorbeau romaneste! Bun patriot sadic!
Excelent articol.
Exista, totusi o problema care trebuie lamurita (pentru cititori).
Mentalitatea epocii in privinta notiunii de „stat”. In epoca medievala,
statul era proprietatea personala a domnului (rege, voievod,etc.).
Sa ne amintim faimoasele „L’Etat c’est moi!” sau „Pohta ce-am pohtit eu!”.
Prin urmare, demersul lui Vlad nu era spre eficientizarea aparatului de stat
(in sens modern) ci spre administrarea mosiei proprii (in ce masura au fost astfel de
obiective si cum au fost executate, dvs. stiti mai bine, pe baza studiului textelor
din epoca).
De asemenea, cred ca ar trebui sa amintiti de masurile violente general …europene,
din sec. XV. Vlad Tepes nu era o exceptie in epoca.
(Pe linga faptul ca teapa, ca unealta de cazne era imprumutata de la turci.)
Dar, despre evolutia ideii de stat (de la orasele state din antichitate pina la UE)
cred ca e loc intr-un articol viitor.
Aveti dreptate, utilizarea in politica a imaginii lui „Tepes” este gresita nu doar ca
promovare a violentei ci, mai ales, ca promovare a suprapunerii legislativului cu executivul
(executivul avind, si el, un cumul de functii: justitia si internele). Deci,
aceasta imagine, doreste (re)instaurarea arbitrariului dictatorului.
Felicitari!
În Marea Britanie a apărut recent o carte intitulată „Monștri – cei mai odioși bărbăți și femei din istorie” de Simon Sebag Montefiore, cunoscut pentru excelentele sale lucrări despre Stalin.
Volumul reunește 101 personalități, iar România are „onoarea” de a fi prezentă prin Vlad Țepeș și Nicolae Ceaușescu.
Iată de scrie Sebag Montefiore despre Vlad Țepeș în această carte:
„Unii români l-au descris pe Vlad Țepeș ca un luptător pentru libertate împotriva invadatorilor străini și negustorilor parazitari, un om care avea ca scop regenerarea Țării Românești, restabilirea moralității și a mândriei principatului. Dar programul său real era păstrarea tronului, iar mai presus de orice, el era un psihopat agresiv, sadic și un criminal în masă ale cărui atrocități erau diabolice chiar și potrivit standardelor timpului și locului în care a trăit”.
Vreau să-l citez și pe colegil nostru Mircea Munteanu (istoric și arheolog) care scria într-un e-mail:
„Articolul lui Soporan puncteaza o idee cunoscuta de toti, dar netratata pina acum: „Cum nu vii tu Tepes…” Versurile astea spun clar „si in doua temniti large/Cu de-a sila (adica cu forta) sa-i aduni/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni.” Ma rog, nu stiu daca asa apar versurile, dar astea-s cuvintele si mesajele. Poti verifica. Imi amintesc faptul ca erai foarte pornit impotriva mitului Eminescu. Pai, in versurile astea, Eminescu are un program fascist in stadiu embrionar. Hitler asta a facut. A adunat cei pe care II CREDEA neconformi cu obiectivele sale si i-a dus in lagare, unde le-a dat foc. (El era inca mai „uman”, caci ii omora inainte.) Cred ca poti scrie un astfel de articol, sau sa cauti un istoric, istoric literar care sa dezvolte ideea. Sincer, pina la Soporan, nu mi-a venit ideea asta. Doar acum, am facut asocierile.”
Vă imaginați dacă scriam eu de programul fascist al lui Eminescu ce reacție ar fi fost?
Da Mircea, sunt absolut de acord cu tine, am reținut sugestia și cred că cel mai bun istoric care să demoleze ideologia eminesciană și miturile pe care le-a generat este Lucian Boia.
Este foarte adevarat ca in contextul epocii, Vlad Tepes nu era o exceptie in privinta cruzimii. De fapt la Constantinopol iar apoi la Istambul se petreceau lucruri despre care chiar si Iorga scria ca „hartia nu suporta sa fie scrise”!
La fel si in occident, uciderea lui Eduard al doilea al Angliei nu a fost un exemplu de… moralitate sau delicatete.
Pe de alta parte Vlad Tepes ramane totusi un unicat in sensul RIDICARII LA NIVEL DE INDUSTRIE A CRIMEI ODIOASE!
Pana si Mehmet al doilea, cuceritorul Constantinopolului, a lesinat vazand una din padurile lui de cadavre umane in teapa! Iar el nu era in nici un caz un „sensibil”, ordonand crime in fiecare zi.
In cazul unor personalitati atat de deranjate mintal, ca Vlad Tepes sau Ivan Cel Groaznic, se suspecteaza intotdeauna copilaria lor traumatica. Vlad Tepes a fost tinut zalog de catre sultanul Mehmet al doilea mai multi ani in perioada pubertatii, impreuna cu fratele sau mai mic Radu. A fost silit sa asiste la toate caznele si tortura la care au fost supusi toti cei care i se opuneau lui Mehmet, iar unele chinuri la care a asistat sunt atat de fioroase incat nu pot fi descrise public. Iar cruzimea nu era localizata la Istambul.
Fratele lui mai mare, Mircea al doilea, a fost prins de boieri si dupa ce i-au fost arsi ochii, a fost ingropat de viu, cantandu-i-se prohodul in timp ce aruncau pamant pe el.
Alt frate s-a calugarit, iar Radu, fratele cel mic, a fost violat de Mehmet (pe atunci violul masculin era si un simbol al puterii: cine e mai puternic, putea face orice). Inainte de a-l viola, Mehmet i-a oferit un spectacol: un adolescent grec, fiind adus impreuna cu tatal sau in fatza sultanului, a fost intrebat daca este de acord sa fie si el „giuvanul” lui Mehmet. La raspunsul sau negativ, atat el cat si tatal sau au fost ucisi fara mila in fata tuturor. Asa ca Radu, cu toata sabia lui nu avea de ales. Numele sub care il cunoastem, „Radu cel Frumos” i-a fost dat de sultan, el ramanand favoritul lui pana a murit.
Spre deosebire de Vlad Tepes, el nu a fost sadic, ci „baiat de placeri” la curte.
Dupa cum rezulta din cartile despre Draculea scrise de Radu Florescu, un istoric american (evident de origine romana; de fapt el se trage dintr-o familie ostila lui Vlad, Florescu) in colaborare cu alti istorici americani, Vlad il ura cumplit pe Radu, pentru ca „i-a cedat” lui Mehmet, iar mai tarziu el a preferat sa ramana cu Mehmet, cand putea sa se intoarca in tara. Radu a murit mai tarziu, tanar, se pare de sifilis.
In acest context nu e de mirare ca Vlad a fost expus, fiind copil, la lucruri abominabile, pe care le-a imitat si depasit mai tarziu.
Ivan cel Groaznic a avut o istorie paralela: mama lui a fost otravita cu mercur de boieri (fapt constatat la o analiza chimica recenta), el a dobandit puterea absoluta fiind inca copil; dupa ce s-a casatorit, sotia lui a fost otravita tot cu mercur, iar el a murit otravit cu arsenic.
Se pare ca se folosea in luptele pentru putere intreg Tabelul lui Mendeleiev!