Nu a mai rămas nimic nerăscolit de vântul cald, uscat, al dimineţii.
Vârtejuri în vârfurile palmierilor teferi ori răniţi,
Cu frezele odată verzi, jumulite.
Praful roşu pluteşte învârtindu-se în jurul clădirilor întregi ori dărâmate,
Cu găuri hidoase rânjind în toracele din cărămizi fumegânde.
De departe, de undeva de unde întunericul urlă ca ca o hienă a deşertului,
Fluviul vine tulbure, trist.
Curge împuţit spre o vărsare în care ar vrea să-şi spele păcatele adunate în lungul parcurs peste pieptul rănit al ţării marilor califi.
Poartă atâta sudoare, atâta sânge, atâta carne, atâţia viermi!
Abia le mai poate duce pe spinarea scrijelită de biciul cel nou al istoriei.
Un Dumnezeu eluziv plânge disperat undeva în cerul încins ca un cuptor duşmănos.
Albe ca nişte păcate uitate, scheletele plutesc nepăsătoare.
Coboară în grupuri cu mâinile legate.
Trădătoare, liniştea se aşterne ruşinată.
Timpul se opreşte o clipă să le îngroape.
Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.