Întâlnire Voronin – Bush la Casa Albă, 17 decembrie 2002Cei opt ani de guvernare ai Administraţiei lui G. W. Bush în general, şi ai Partidului Republican, în particular, au luat sfârşit odată cu victoria Democratului de culoare Back Obama, prin votul istoric din 4 noiembrie curent. Sub conducerea lui Bush SUA au declarat război terorismului internaţional, au desfăşurat campania de „detronare a lui Saddam Hussein, au trasat linia de demarcaţie între Vechea şi Noua Europă, au promovat şi au recunoscut independenţa Kosovo, au extins lupta împotriva terorismului asupra Afganistanului, au intrat într-o confruntare latentă cu Federaţia Rusă, au susţinut Georgia şi Ucraina în drumul lor spre NATO etc.
Aceste acţiuni sunt din cele mai memorabile, remarcabile şi semnificative atât pentru SUA, cât şi pentru întregul sistem al relaţiilor internaţionale, dar şi într-o oarecare măsură pentru Republica Moldova. Cu siguranţă, SUA în frunte cu Bush au imputat RM şi conducerii acesteia nu doar oportunităţi, dar şi o serie de provocări, mai ales reieşind din faptul că la guvernarea RM au dominat comuniştii (Din 2001 încoace, Partidul Comuniştilor din RM a avut un traseu al politicii externe extrem de neomogen. Dacă la debutul guvernării comuniştii se pronunţau pentru o orientare externă genuin pro-rusă, atunci actualmente aceştia din diverse motive duc un joc duplicitar, inserând în agenda politicii externe, de asemenea, raporturi bilaterale emergente cu SUA nu atât amicale, cât de colaborare). În pofida experienţei din ultimii 8 ani, noua administraţie de la Casa Albă, sub şefia lui Obama, ar putea să reprezinte o valoare adăugată la faptele rezultate de pe urma republicanilor sau din contra să reducă potenţialul dialogului moldo-american. În cele din umră, vom încerca să stabilim care va fi natura atitudinii proaspăt alesului preşedinte american faţă de acesta, dar şi posibilul comportament al Chişinăului faţă de direcţiile de politică externă trasate de viitorul establishment american.
Moştenirea lui George W. Bush
Urmările administraţiei lui Bush pentru Republica Moldova sunt simptomatice pentru evoluţia ei actuală şi eventuală. Punctul de pornire al schimbărilor care au început să aibă loc în politica externă a RM este reprezentat de războiul împotriva terorismului internaţional, demarat după 9/11. Din momentul ralierii la această campanie mondială de luptă contra terorului, RM şi-a consfinţit calitatea de actor al relaţiilor internaţionale (chiar dacă acest act a avut un impact redus sau „microscopic” la nivel regional, continental şi mai ales global). Desigur, comuniştii aflaţi la conducerea RM nu ar fi păşit în această direcţie dacă nu ar fi primit semnalul din partea Rusiei, care urmărindu-şi apărarea intereselor naţionale s-a solidarizat cu SUA (pentru localizarea şi eradicarea mişcărilor de separatism în limitele sale teritoriale, stabilizarea şi integrarea Ceceniei, reafirmarea adeziunii sale la politica internaţională etc.).
În orice caz, această mişcare a atras RM în spirala acţiunilor SUA îndreptate împotriva terorismului internaţional care atenta la securitatea americană, dar şi la cea internaţională. În primul rând este vorba de războiul din Irak, în care militarii moldoveni au fost antrenaţi în acţiunile de deminare etc. De fapt, anume prin această participare a militarilor săi RM a încercat să-şi demonstreze statutul său de aliat al SUA, obţinând drept urmare recompense de divers ordin din partea SUA (economic, financiar, politic etc.). Acest lucru se datorează în mod special mutaţiilor geopolitice regionale care au avut loc prin „revoluţiile colorate” din Georgia (2003) şi Ucraina (2004), şi care a condiţionat nu doar deplasarea centrului de atracţie a Chişinăului de la Est către Vest, dar şi conectarea acestuia la procesul de integrare euroatlantică care a culminat cu adoptarea Planului Individual de Acţiuni NATO-RM (mai 2006).
Graţie acestor acţiuni în prezent RM beneficiază de ajutor financiar din partea SUA pentru restructurarea, reformarea şi modernizarea forţelor armate naţionale în vederea creării unei interoperabilităţi ridicate dintre acestea şi NATO şi a pregătirii acestora pentru diverse misiuni internaţionale (în acest sens SUA a acordat în 2007 – 1,670 mii, 2008 – 1,241 mii $ (estimativ), 2009 – 2,175 mii $ (se preconizează)). Tot în perioada lui Bush, RM a devenit beneficiară a Corporaţiei Provocările Mileniului (iniţiativă lansată de preşedintele american în 2004), care în concomitenţă cu alte programe guvernamentale dezvoltate de SUA în RM, îşi propune drept scop lupta împotriva corupţiei şi ameliorarea capacităţilor instituţionale ale statului în diverse domenii (în special pe filiera justiţiei).
În perioada lui Bush, partea economică a relaţiilor americano-moldoveneşti a avut o semnificaţie deosebită. De această dată obiectivele urmărite de americani vizau revigorarea economiei RM prin intensificarea reformelor în sectoarele acesteia, diversificarea exporturilor, precum şi asigurarea unei deschideri (către) şi integrări în piaţa europeană (această latură a relaţiilor moldo-americane nu este de obicei evidenţiată în prim plan, atunci când SUA au alocat în acest scop 4,996 mii dolari – 2007, estimativ 4,776 mii dolari – 2008, eventual 5,385 mii – 2009). Statornicirea instituţiilor democratice şi promovarea drepturilor omului sunt la fel indispensabile pentru activitatea SUA în raport cu RM (astfel, aceasta cuprinde circa jumătate din asistenţa SUA pentru RM, 7 milioane dolari din cei circa 15 milioane dolari pentru 2008). Rolul benefic al acestor ajutoare este incontestabil, dar cu toate acestea, merită de menţionat că în comparaţie cu alte state din regiune RM a primit o susţinere financiară mai modestă (de exemplu, Georgia pentru guvernarea democratică şi justă urmează să beneficieze de peste 14 milioane de dolari, faţă de cele aproximativ 7 milioane destinate RM, cât priveşte Acţiunile de Susţinere a Libertăţii, SUA a alocat Georgiei – 52 milioane dolari (2008), pe când RM doar 15, 200 mii dolari).
Austeritatea observată poate fi dictată nu numai de interesul mai mic al SUA pentru RM (de ordin economic, geo/politic şi geo/strategic), dar şi de faptul că autorităţile georgiene spre deosebire de cele moldoveneşti demonstrează o atitudine corentă, fermă şi rectilinie faţă de SUA, NATO şi ceilalţi parteneri occidentali, dar şi în raport cu Rusia. De asemenea, Washingtonul a decis să-şi amplifice eforturile în vederea integrării Georgiei în spaţiul euro-atlantic, care nu poate avea loc fără o democratizare pertinentă (alegerile prezidenţiale şi ultimele demonstraţii publice ale opoziţiei georgiene scot în evidenţă cusururile acestui proces în Georgia şi va necesita concentrarea unor eforturi mai ample din partea noului preşedinte al SUA).
Datorită focalizării atenţiei SUA asupra problemelor Orientului Mijlociu, războiului din Irak şi Afganistan, prioritatea democratizării Europei de Est a devenit secundară. Afirmarea UE drept jucător regional (inclusiv în ceea ce ţine de propagarea instituţiilor democratice) au contribuit într-o anumită măsură la detaşarea simţitoare a SUA de zona post-sovietică, la fel ca şi interesele strategice ale SUA (a campaniilor petroliere americane şi a militarilor) pentru sondele de petrol din Irak şi respectiv pentru extinderea aliaţilor SUA în regiune drept contrapondere Iranului (cercurile politice americane influenţate de militari au fost interesaţi de atragerea unor investiţii substanţiale în domeniul militar pe baza continuării acţiunilor armate în Orientul Mijlociu).
Micşorarea graduală a finanţării de stat pentru RM din partea SUA pentru susţinerea proceselor democratice poate fi o dovadă în acest sens (acelaşi lucru este caracteristic şi pentru Rusia, Armenia, parţial pentru Azerbaijan, practic deloc pentru Georgia şi Belarus). Dacă să analizăm diagrama volumului de finanţare oferit RM de către SUA, atunci observăm că indicatorii sunt în scădere în decursul guvernării lui Bush (şi a republicanilor per ansamblu). Situaţia opusă a fost pe timpul administraţiei democrate condusă de Bill Clinton (1993-2001), când asistenţa a ajuns până la cifra de 68,950 mii dolari în 2001 (faţă de actualele 15,200 mii dolari în 2008). Un sold negativ a atins nu numai finanţarea generală acordată RM, dar şi alocările pentru sprijinirea libertăţii (guvernarea democratică şi justă, societatea civilă, drepturile omului etc.) care constituie aproximativ 7 milioane de dolari.
Reuşite eminente, dar totodată contradictorii, survenite în rezultatul conducerii SUA de către Bush pot fi regăsite şi în contextul problemei transnistrene. Or, anume în această perioadă SUA se manifestă activ în negocierile privind implementarea necondiţionată şi urgentă a angajamentelor de la Istambul (1999), devine jucător inerent al tratativelor în reglementarea transnistreană (în 2005, SUA devine parte componentă a formatului „5+2”, în calitate de observator). Anume datorită susţinerii (în special a integrităţii teritoriale a RM) demonstrate de SUA în această perioadă, Chişinăul a fost şi este pentru transformarea acestora într-un actor cu drepturi depline al mecanismului de negocieri. Iar după ce Corporaţia Provocările Mileniului s-a arătat interesată să finanţeze măsurile de consolidare a încrederii între cele două maluri ale Nistrului pentru reînceperea negocierilor politice (prin acoperirea financiară a proiectelor de infrastructură etc.), conducerea moldoveană este „forţată” să îşi păstreze imuabilitatea faţă de SUA (cu atât mai mult că Rusia împreună cu regimul separatist tind să convingă Chişinăul de necesitatea stabilirii reperelor următoarelor tratative în formula 2+1).
Totuşi, la acest capitol persistă o obiecţie pregnantă faţă de Bush ce se referă la actul de promovare şi recunoaştere a independenţei Kosovo (declarată la 17 februarie şi recunoscută pentru prima dată de către SUA). Pentru conflictele îngheţate de pe spaţiul post-sovietic acest precedent a devenit un fel de „bombă cu explozie întârziată” care şi-a demonstrat valibilitatea în timpul recentei crize din Caucaz, care s-a soldat cu declararea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud şi recunoaşterea acestora de către Moscova (la 26 august a.c.). Desigur, această recunoaştere a oficializat relaţiile autentice care existau de mult timp între Rusia şi cele două regiuni separatiste georgiene (mai târziu sau mai devreme, Kremlinul ar fi aplicat această armă, doar că extinderea NATO spre Est pe contul Georgiei a forţat anticiparea acestui lucru, mai ales că exista şi argumentul „Kosovo”).
Or, SUA în era Bush a favorizat implicarea acesteia în afacerile Europei de Est, inclusiv în cele legate de conflictul transnistrean, a contribuit la conectarea RM la proiectele european şi euroatlantic (la nivel politic, şi instituţional etc.), precum şi la menţinerea unui ritm acceptabil al participării financiare la avansarea proceselor democratice, economice etc. din RM. Însă precedentul Kosovo şi minimizarea suportului financiar pentru RM ridică semne de întrebare în privinţa pragmatismului, consecvenţei, integrităţii şi inteligenţei politicii externe ale SUA (reieşind din consecinţele acestora pe termen mediu şi lung pentru Chişinău, dar şi regiune în general, în condiţiile dinamizării activităţii externe a Rusiei „putiniste”).
Obama – remediu sau antidot fals?
Preşedenţia lui Obama este considerată de majoritatea americanilor drept modalitatea reală de a soluţiona problemele cu care se confruntă SUA (criza financiară, imaginea negativă a SUA peste hotare, războiul din Irak şi cel din Afganistan etc.) Cu toate acestea, lipsa de experienţă, dar şi aglomeraţia de probleme dificile care urmează a fi soluţionate, reduc gradul de optimism până la moderat. Agresivitatea continuă a Rusiei, eventualul „OPEC al gazelor naturale”, instaurarea unei dominaţii a Iranului în Orientul Mijlociu drept urmare a retragerii necalculate şi rapide a forţelor militare, inerţia periculoasă a actualei crize financiare, vor limita spaţiul de manevră a liderului de culoare de la Casa Albă. În această situaţie, Europa de Est ar putea deveni o zonă a disputei dintre Bruxelles şi Moscova, mai ales dacă Washingtonul va accepta formarea unei lumi multipolare cu mai mulţi actori regionali influenţi. Sub această incidenţă cu siguranţă va cădea şi Republica Moldova, care va deveni şi mai vulnerabilă la acţiunile întreprinse de Rusia în zona sa de interes prioritar (cu ajutorul conflictului transnistrean, a minorităţii ruse şi a unei conduceri politice moldovene obediente).
În pofida presiunilor enorme existente, tandemul Obama-Biden se pare fi pe cât posibil de imun. Astfel, Obama a dat un răspuns corespunzător la declaraţia lui Medvedev (din 5 noiembrie curent) cu privire la staţionarea unor complexe de rachete de tip „Iskander” în regiunea Kaliningrad cu scopul neutralizării scutului anti-rachetă american prevăzut pentru construcţie în Europa Centrală. Liderul american a exprimat în continuare interesul SUA pentru elementele sistemului anti-rachetă american care vor fi desfăşurate în Polonia şi Cehia. Desigur, Moscova a luat această atitudine anume acum nu doar pentru a-şi reitera locul său în raport cu SUA, dar şi pentru a-l testa pe noul preşedinte american (în calitate de factor de decizie primar al SUA, dar şi ca indicator de bază pentru liderii statelor europene).
Reieşind din afirmaţiile electorale ale lui Barack Obama, a primelor reacţii la provocările generate de politica internaţională, dar şi din caracterul tipic al democraţilor americani, vom încerca să deducem care ar putea fi principalele dez/avantaje ale noii preşedinţiei americane pentru RM.
Printre avantaje se numără:
• Eventuala majorare a susţinerii financiare (în special pentru sprijinirea proceselor democratice) din partea SUA pentru Europa de Est, în general, şi în particular, pentru RM, într-o manieră similară perioadei lui Bill Clinton. Dacă aceasta va atinge şi Rusia, atunci ar putea avea loc un nou val de revoluţii colorate, care ar putea şi mai mult apropia regiunea (şi RM) de UE şi NATO.
• Obama nu se deosebeşte foarte mult de McCain în ce priveşte atitudinea faţă de Europa de Est, ceea ce conferă anumite garanţii că atenţia SUA se va axa în mod egal atât pe situaţia din Orientul Mijlociu, cât şi pe cea din zona post-sovietică (mai ales în lumina ultimelor declaraţii privind scutul anti-rachetă din Europa Centrală, dar şi a războiului din Caucaz). În acest caz, RM va obţine o susţinere politică accentuată din partea Washingtonului nu doar în posibilele confruntări cu Rusia, dar şi pe marginea soluţionării unei varietăţi mari de probleme (precum şi conflictul transnistrean).
• Multilateralismul care pare să fie promovat de Obama creează premise favorabile pentru consolidarea UE în calitate de actor autonom al relaţiilor internaţionale şi al regiunii. Prin urmare, ultima va fi capabilă sa soluţioneze mai eficient şi în termene rezonabile chestiunile interne, ceea ce concomitent va însemna fortificarea Politicii de Securitate şi Apărare a UE, dar şi a politicilor în domeniul extinderii etc. Acest lucru va ridica şansele RM de a se integra în timpul cel mai apropiat în spaţiul european.
Dezavantajele sau/şi riscurile preşedinţiei lui Obama constau în următoarele fapte:
• Incapacitatea de a găsi o soluţie viabilă pentru actuala criză financiară va afecta şi alţi jucători ai pieţei internaţionale, ceea ce indirect ar putea afecta RM (dacă vor regresa economiile europene, RM va înfrunta dificultăţi majore în ce priveşte remitenţele emigranţilor moldoveni, dar şi intensificarea influxurilor de surse financiare prin revizuirea programelor europene din diferite sectoare, cât şi a eventualei retrageri a capitalului străin din economia naţională). Acest risc ar fi valabil pentru orice administraţie a SUA (atât cea democratică, cât şi cea republicană).
• Confruntarea dintre SUA şi Rusia pentru influenţa în Europa de Est ar putea influenţa mersul reformelor interne din RM, mai ales dacă la putere se vor perpetua forţe politice pro-ruse sau cele care au o politică externă ambiguă. Aceasta ar putea conduce la periclitarea proiectului european în RM, cauzând în schimb revigorarea celui euroasiatic promovat în mod insistent şi din ce în ce mai abuziv de către Moscova (fondat pe Uniunea Economică Euroasiatică, Organizaţia Tratatului Securităţii Colective şi Comunitatea Statelor Independente). Un rol major îl va juca şi viaţa politică internă din Ucraina şi felul în care aceasta se va răsfrânge asupra RM şi a regiunii per ansamblu.
• Inexperienţa lui Obama şi/sau concentrarea exagerată asupra politicii interne (adoptarea unui izolaţionism în ce priveşte afacerile externe) în scopul realizării proiectelor sociale promise în campania electorală, ar putea să degenereze în retragerea SUA din anumite afaceri internaţionale (sau cel puţin din cele mai puţin semnificative pentru administraţia americană, printre care ar figura şi conflictul transnistrean etc.).
• Potenţialul multeralismului admis de Obama şi noua administraţie americană democrată, precum şi posibila semnare a sistemului de securitate pan-european propus de Rusia, ar putea bloca pentru o perioadă îndelungată extinderea NATO. Aceasta va avea un impact negativ asupra integrării europene a Europei de Est, care va trena în timp, păstrând întreaga zonă în sfera de influenţă rusă (este puţin probabil că Bruxellul va reuşi să integreze efectiv această regiune în afara mecanismelor preconizate de NATO, chiar dacă va pune în aplicare Parteneriatul Estic sau alte politici specifice ale procesului de integrare europeană). În cele din urmă, Europa de Est ar riscă să se transforme într-o Uniune a Europei de Est la care deja visează unii ideologi ruşi susţinători ai politicii lui Putin/Medvedev.