Corina LupuCorina Diamanta Lupu (n. 7 aprile 1967, Bucureşti) este licenţiată în filologie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Este căsătorită cu Octavian Lupu.
Cu o înclinaţie evidentă spre poezie, cu o teză de licenţă având tema “Motive romantice în poezia lui Eminescu şi Lermontov”, a colaborat pe parcursul anilor de studii universitare, la revista Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. Este atrasă de artă în general, şi în special de literatură, pictură şi muzică, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie şi Georges Simenon. În privinţa poeziei, are o adevărată pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson şi Ezra Pound, iar în pictură pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier şi Elisabeth Louise Vigee Le Brun.
„Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească“, spunea Eugen Lovinescu. “Calităţile” atribuite în general, literaturii feminine (considerată, preconceput, ca fiind lirică, subiectivă, imatură etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic, apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare. Poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane, capabile să surprindă în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Autoarea are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare, necenzurate, care o situează sub zodia originalităţii.
Corina Lupu descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, întorcând totuşi privirea asupra propriului conţinut sufletesc, atrăgându-ne atenţia, cu tact, într-o demonstraţie elegantă şi convingătoare, că atributul „feminin“ nu e un stigmat de care ar trebui să ne temem. Compoziţia sa este autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale, oferind răgazul trăirilor lăuntrice lucide şi pertinente, neabătîndu-se, totuşi, de la obiectivul iniţial – să fii sincer la modul absolut. Meritul poeziei sale este acela că apare fără ocoliri, spontan şi simplu, având rostiri elementare şi vii. Dincolo de cuvinte, se află un om viu, în permanentă mişcare, a cărui opţiune rămâne orientarea spre nuanţe filologice clare, cu semne, deprinderi şi expresii caracteristice.
Autoarea dovedeşte o fantezie inteligentă, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului şi având vocaţia directităţii şi gustul pentru propoziţiile clare. Chiar dacă nu ajunge la concepte, adică la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioară, întrucât preferă scenariul clasic, însă într-o rescriere modernă. Formularea frazelor este nuanţată şi riguroasă, iar stilul este controlat, elegant, concis, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe, caracterizându-se prin coerenţă, claritate şi expresivitate. Analizele sale sunt atente, migăloase, de o logică impecabilă. Lectura ne descoperă o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxată, dezbărată de orice inhibiţie.
Poezia sa se remarcă prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul şi alte sentimente, stări şi ipostaze care ţin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trăirile sale sunt intense, ceea ce o determină să deschidă supapa expresiei, în speranţa că mărturisirea în versuri îi va aduce eliberarea. Aristotel spunea că “speranţa este visul omului treaz” – poezia Corinei Lupu depăşeşte limitele iluziei, îmbrăţişând într-un mod miraculos o realitate necosmetizată.
Poezia Corinei Lupu priveşte cu interes constructiv viaţa, cu imaginile şi experienţele ei, fiind asemenea unui mozaic, diversă şi atrăgătoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage şi stimulează imaginaţia. Nu există monotonie, ambiguitate, lipsă de perspectivă în aceste poeme, ci doar o desfăşurare de registre tematice şi de exprimări cuminţi, emoţionate şi emoţionante. Nu este o poezie a supravieţuirii, ci a vieţuirii într-un univers unic, real, însă în acelaşi timp estetic prin sine însuşi. Dincolo de aceste cuvinte urmează poezia… ornamentală, liniştită, expresivă.
Octavian D. Curpaş