S-a spus cu temei că, dacă secolul XX a fost „secolul american”, secolul XXI riscă să devină „secolul anti-american”. America este într-o dilemă. Unde se plasează România, astăzi, în raport cu partenerul ei strategic? În nici un caz în tabăra „anti”, cel puţin pentru motivul că definiţia „anti-americanismului” nu e clară până nu o ştim pe cea a „americanismului”…
Un lucru este evident: nu ştim cât de pro-americanistă este România, dar ştim că este şi va fi, şi de aici încolo, cel puţin anti-„anti-americanism”.
Pentru bune şi întemeiate motive. Din 1990 încoace, România s-a manifestat ca unul dintre cei mai fervenţi candidaţi la cea mai importantă organizaţie mondială în care influenţa SUA este decisivă: NATO. Raţiunile pentru aplombul României pro-NATO (citeşte pro-american) are, în esenţă, trei cauze. Prima ţine de mentalul colectiv şi sănătoasa obsesie postbelică românească: „vin americanii!”. Ea este cea care a funcţionat ca busolă politică şi geopolitică a românilor după 1990 încoace, indiferent de prestaţia politicienilor. În al doilea rând, poziţie geopolitică de hotar euro-atlantic, dublată de reticenţă istorică faţă de URSS prelungită, nu o dată, faţă de legatara Federaţia Rusă. Şi, în al treilea rând, performanţă scăzută în parcursul european, care s-a dorit a fi compensată, oarecum, prin exces de activism pro-NATO (fostul Ministru al Apărării german, Voelker Ruhe, obişnuia să spună că „poţi să te integrezi în NATO cu tancuri vechi, dar integrarea în UE cu tractoare vechi, ridică mari probleme”).
Susţinerea NATO a românilor este lămuritoare: 97% (1996); 90-95% (1997); 60-65% (1999); 92% (2000); 88% (2002).
Pe scurt, traseul României democrate a trecut prin următoarele puncte.
După 1993, relaţiile cu UE şi NATO au devenit prioritare pentru Bucureşti. Să ne reamintim că, în 1992, Camera Reprezentanţilor a respins cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda clauza „naţiunii celei mai favorizate” Bucureştiului. România avea să o primească un an mai târziu, iar bneficiară permanentă va deveni în 1996.
Relaţiile cu Washingtonul s-au îmbunătăţit în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, care a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau serios aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.
După 9/11, Bucureştiul trimite trupe în Afganistan, Irak, deschide spaţiul aerian şi discută despre baze militare americane. Mai mult, România este primul stat care, în august 2002, semnează un acord cu SUA prin care exceptează militari americani de a fi judecaţi de Curtea Internaţională (decizie nu tocmai pe placul unor state UE). După invitaţia de la Praga din 2002, România acceptă baze americane pe teritoriul ei, iar George Bush este decorat cu cel mai înalt ordin al România.
România este printre membrii aşa numitului Grup de la Vilnius (10 membrii), constituit în 2000 pentru menţinerea cooperării şi solidarităţii printre statele aspirante la NATO şi semnatară, ca membră a grupului, în 2003, a documentului care sprijinea utilizarea forţei împotriva Irak-ului dacă această ţară nu se dezarma, conform Rezoluţiei ONU 1441. Era o decizie care accentua diferenţele dintre Vechea şi Noua Europă.
După 2005, România intră pe axa Washington – Londra, ceea ce însemna, de fapt, susţinerea fără rest a înaintării frontierei euro-atlantice spre Est. Astăzi, frontiera este, practic, blocată în „vecinătatea apropiată” a Rusiei, iar România este obligată să joace, dincolo de complicaţiile de pe teren, ţinând seama şi de ambiguităţile multiple ale Bruxelles-ului pe direcţia Est.
Grea sarcină! Un lucru este însă cert. Consistenţa parteneriatului româno-american va depinde, ca şi până acum, mai puţin de „renumele” Americii în lume, cât de acţiunile concrete, pe teren, ale partenerului nostru strategic.