Am observat în ultima vreme o revigorare a demersurilor de construire a unei etici publice, mergând pâna la propunerea includerii profesiei de „expert în etică” în nomenclatorul profesiilor. Asta înseamnă că amintirile despre „etica şi echitatea socialistă” şi felul cum era aceasta folosită pentru înregimentarea cetăţenilor au început să se şteargă. Acum părem să credem că o etică publică de un anumit fel este dezirabilă.
Cazurile de etici publice ca etici aplicate sectorial par rezonabile. Cu toţi cred că suntem de acord, de exemplu, că sunt necesare o „etică a cercetării”(1) şi alte etici profesionale, şi că, în acest sens, sunt necesari experţi în etică. Avem însă nevoie de o etică socială şi politică (ESP) în genere ? Daca da, în ce sens, şi care sunt limitele unui astfel de demers ? Este bine sa avem o ESP normativă publică ? Aceasta ar fi întrebarea lansată de eseu, ca o reflectare a ESP asupra ei însăşi.
O lucrare recentă a d-lui A.-P. Iliescu (2) ne permite să explorăm întrebarea de mai sus. Nu îmi propun o recenzie a cărţii. O analiza critică serioasă a consistentului pachet de idei prezentat în această carte ar putea lua şi câţiva ani. Totuşi problema este prea fierbinte pentru a aştepta până atunci. Dezbaterile sunt necesare, iar textul de faţă este o invitaţie în acest sens.
Voi extrage câteva pasaje importante, voi sugera câteva căi de dezvoltare a unor potenţiale contraargumente, iar în final voi evalua în ce măsură ESP este necesară în România.
De la înţelegere la normare
ESP este necesară ca o contrapondere la maleficul decizionism: p14: „marile tragedii ale secolului XX au fost caracterizate tocmai de abolirea eticii şi de instalarea decizionismului”, p15 „Decizionismul este o atitudine şi o politică de impunere (sub diferite pretexte teoretice, religioase, sau politice) a unor decizii arbitrare din punct de vedere raţional, însă convenabile unui grup, unei naţiuni sau organizaţii (favorabile intereselor acestora) drept decizii justificate, necesare, urgente, indiferent ori mai presus de recomandările eticii”.
Obiectul de studiu al ESP constă în constrângerile informale de tip moral: p22: „rolul jucat de constrângerile neformale (în modelarea conduitei umane) a fost înţeles mai bine relativ recent”, „Între aceste coduri, norme sau convenţii, cele de ordin moral joacă rolul principal”, „Conduita umană şi instituţiile nu pot fi înţelese fără o bună cunoaştere a normelor morale care modelează acţiunea individuală şi de grup, iar etica socială şi politică ne furnizează tocmai elementele acestei cunoaşteri”.
O dată cunoscute aceste constrângeri, ele trebuie impuse: p23: „reducerea sferei de reglementare a statului […] şi naşterea nevoii impunerii [sublinierea mea] unor norme morale în locul celor juridice”.
Argumentul pentru necesitatea impunerii pare a fi caracterul obiectiv al valorilor: p24: valorile morale sunt „reale”, au o „realitate obiectivă”. O altă sursă a necesităţii impunerii pare a veni din particularitatea valorilor morale sunt exprimate prin enunţuri normative: p25: „enunţurile normative sunt specifice eticii (precum şi sferei juridice)”, p27 „Distincţia dintre norme şi fapte empirice este esenţială şi trebuie permanent avută în vedere”.
Căi potenţiale de contraargumentare la afirmaţii asociate ESP
ESP este acceptabilă ca ştiinţă descriptivă a constrângerilor informale, a formei lor actuale şi a modificărilor lor în timp. Dar specificul acestor constrângeri este tocmai caracterul neinstituţionalizat al lor. Un demers al ESP de tip normativ ar putea altera mecanismele de evoluţie culturală a regulilor informale introducând elemente de tip raţionalist care sunt caracteristice evoluţiei instituţiilor formale, nu a celor informale. O abordare raţionalistă a instituţiilor informale este şi o formă de invadare a sferei private, de extindere a sferei publice. Zona informalului este zona grupurilor mai mici sau mai mari, niciodată a societăţii în ansamblu. Aducerea eticii la nivel guvernamental înseamnă omogenizarea grupurilor şi destructurarea societăţii, forţarea creării unei identităţi, eventual europene, în dauna celor grupale (3). O ESP normativă instituţionalizată ar avea un rol similar cu cel al bisericii medievale. Ar fi o re-etatizare a moralului în formă desacralizată, în bun acord cu eliminarea referilor la creştinism din proiectul european de constituţie, şi cu rolul tot mai mare acordat eticii economice şi sociale în Europa (p22: „Uniunea europeană are programe speciale vizând dezvoltarea cercetării şi predării eticii economice şi sociale). Etica informală ştiinţifică normativă pare a fi o continuare a proiectulului eticii socialiste (4). Să ne aşteptăm la un Minister al Binelui ? Conotaţiile totalitare sunt îngrijorătoare. Ce va mai contrabalansa puterea eticianului guvernamental atunci când acesta va avea control complet asupra regulilor informale ?
Într-o ontologie alternativă, valorile sunt proprietăţi relaţionale ale obiectelor, nu intrinseci, cum asumă ESP, ele depind de un evaluator. Pot avea cel mult o realitate obiectivă conceptuală, ca fapte instituţionale. Proiectul unei etici bazate pe valori „intrinseci” este interpretabil ca proiectul unei ideologii pentru impunerea puterii unor persoane, a unor evaluatori privilegiaţi. Chiar dacă e vorba despre persoane altruiste, iar valorile lor sunt cele „bune”, ESP ar rămâne tot un instrument de putere. La limită, dictatura celor buni e tot o dictatură.
Nu există, se poate argumenta, o distincţie netă între descriptive şi normative, primele putând fi interpretate ca normative ascunse, asumate în vederea succesului practic, de a atinge un anumit scop. Relaţia dintre discursurile factuale şi cele de tip etic este mult mai subtilă decât simpla distincţie descriptiv – normativ şi nu exclude esteticul şi sacrul, ci le antrenează în mod necesar. Daca argumentele că aşa stau lucrurile rezistă (5), şi atâta vreme cât este rezonabil să acceptăm că asumările cu privire la fapte nu trebuie impuse, ce ar mai legitima impunerea etatică a normativelor informale ?
Cred că în cel mai bun caz, când nu este ipocrită, ESP este un decizionism altruist, rezervat însă celor puternici şi declarat „universal”. ESP pare a fi un produs intelectual creat ca răspuns la o cerere guvernamentală, un instrument cu utilitate în controlul identităţii grupale şi a comportamentului cetăţenilor. ESP nu este creată pentru binele cetăţenilor, ci ca suport argumentativ pentru susţinerea unei anumite forme a binelui public (postulat guvernamental de către indivizii cu putere, nu creat organic din alegeri private ale cetăţenilor) ca bine al cetăţenilor.
Pentru a fi morală ESP ar trebui să evolueze cultural către un decizionism altruist accesibil tuturor cetăţenilor. Dacă EPS operaţionalizează public instinctul moral de sorginte aristotelică (şi de aici o anumită pretenţie de obiectivitate), modul de concepere a acestuia trebuie compatibilizat cu libertatea individului. Nu este acceptabilă întoarcerea la holismul antic. Valorile propuse de o EPS trebuie gândite mai degrabă ca bunuri conceptual publice supuse evoluţiei culturale sub mutaţiile creatoare al indivizilor decât ca valori intrinseci, care nu se pot schimba în timp. Un decizionism altruist democratic ar genera etici regionale fundamentate pe valori recunoscute ca relaţionale, nu intrinseci, şi poate că ar duce chiar la dispute. Degenerarea disputelor în conflicte poate fi prevenită poate de un cadrul formal adecvat, nesubstantial.
Am avea aşadar următorul model de evoluţiei a regulilor informale morale: un stadiu în care predomină decizionismul egoist (nedrept şi generator de orori – fascismul şi comunismul), un stadiu al decizionismului altruist elitist (6) asimilabil ESP (incapabil de evoluţie culturală şi antrenând un risc mare de colaps social atunci când setul de valori „intrinseci” alese eşuează în a susţine integritatea sistemului socio-politic) şi, în fine, un stadiu al decizionismului altruist bazat pe valori relaţionale, democratic (ca tip ideal) în ce priveşte stabilirea a ce e bine şi ce e rău (capabil să menţină potenţialul adaptativ al societăţii şi flexibilitatea necesară într-un mediu internaţional turbulent).
ESP în România
Un efect pozitiv al ESP este aducerea moralităţii acţiunilor guvernamantale şi a implementării regulilor formale în discuţie publică. În condiţiile abjecţiei pieţei politice româneşti, ilustrată de autor cu citate convingătoare din publicistica interbelică, pe care oricine le simte din păcate extrem de actuale, ESP este binevenită, contrabalansând prin exces realitatea politică românească. În fond, poate că ESP ar putea funcţiona şi instituţional pentru o vreme, sub atentul control al societăţii civile, cu condiţia să ţinem minte că nu poate fi decât un instrument de etapă, cu rol preponderent educativ. Dar în aranjamentul constituţional actual societatea civilă este prea slabă pentru a se putea opune unui eventual Minister al Binelui (7). La viitoarea amendare a legii fundamentale ar trebui stipulată necesitatea controlului extern al contribuabililor (prin societatea civilă) asupra statului cu interzicerea oricăror fluxuri financiare directe, nebazate pe competiţie de proiecte, din partea guvernului către societatea civilă, şi implicit cu respingerea conceptului de \”organizaţie neguvernamentală de utilitatea publică\” ca fiind malefic pentru interesul public, pentru că transformă o parte din societatea civilă în clientela politicienilor la putere.
Crearea unei ESP este în actuala stare de lucruri din România (în care decizia cu privire la ce e bine şi ce e rău aparţine celor cu bani mulţi) un serviciu public. Va trebui însă mare grijă ca instituţionalizarea acestui demers să nu creeze o castă şi interese de castă ale „eticienilor”. În acest sens crearea profesiei de „expert în etică” şi a unor departamente guvernamentale de profil, ar putea fi o eroare majoră, dacă eticienii chiar doresc binele oamenilor şi nu doar bani publici pentru a se ocupa de binele oamenilor.
Poate părea mai simplu să impui o etică în spaţiul românesc decât să facilitezi formal autoorganizarea unui sistem de interacţii care responsabilizează persoana. Şi poate chiar este mai simplu. Dar dacă vrem să facem ceva pentru oamenii acestei ţări (sistemism) şi nu doar pentru ţara aceasta (holism), impunerea eticii nu poate fi decât un prim, simplist pas pe drumul spre responsabilitatea şi libertatea individului. Altfel sacrificăm mugurii viitorului pentru frunzele ofilite ale trecutului (socialist).
(1) http://www.cncsis.ro/includes/etica.html
(2) Iliescu, A.-P., Etica socială şi politică, Ed. Ars Docendi
(3) O identitate europeană se poate crea mai degrabă prin scopuri comune, decât prin valori morale comune. Asta dacă dorim neapărat să ocolim secular valori existenţiale comune de tipul „In God we trust”. De asemenea, s-ar putea ca integrarea dorită la nivel european să fi mai bine atinsă prin intensificarea comunicării intergrupale decât prin impunerea unei etici pseudo-informale comune.
(4) Constituţia din 1965, art. 73, „Jur să respect si să apar Constituţia şi legile ţării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor democraţiei socialiste, pentru afirmarea în viaţa societăţii a normelor eticii şi echităţii socialiste! “
(5) Am oferit argumente în acest sens în două eseuri publicate în Idei în Dialog: „Obiectul ca fapt instituţional” şi „Creaţie şi evoluţie”.
(6) Aşa-zisa elită de 5% din populaţie, concept drag gorbaciovistilor care au ţinut sub control evoluţia României după evenimentele din decembrie 1989.
(7) Fără a mai pune la socoteală dificultatea insurmontabilă a alegerii unui Etician Şef din actuala clasă politică.