Rabin la Casa Albă la semnarea păcii cu palestinienii în 1993Statul Israel a fost înfiinţat la data de 14 mai 1948. Imediat după aceea, statele arabe vecine au atacat tînărul stat. În primele luni de război dintre statele arabe şi Israel, soarta Israelului a părut pecetluită. Brigada Harel a lui Yitzhak Rabin a suferit pierderi mari. 220 din cei 1300 de soldaţi au fost ucişi şi mai mult de jumătate răniţi. În iulie 1948, armata israeliană a trecut la tactici mai ofensive. În 1963 Rabin a fost numit şeful Statului Major. Din 1964, Siria începuse să adopte o atitudine din ce în ce mai agresivă faţă de Israel, încercînd să saboteze reţelele de alimentare cu apă ale acestui stat. Armata israeliană a reacţionat la aceste acte printr-o operaţiune limitată, pusă la punct de Rabin, restabilind alimentarea cu apă. Rabin nu vedea însă în aceste acte ameninţarea unui atac masiv al arabilor. În 1967, situaţia a devenit periculoasă. Siria începuse să susţină din ce în ce mai mult acţiunile “teroriştilor” palestinieni.
Uniunea Sovietică furniza sirienilor informaţii conform cărora armata israeliană urma să organizeze un atac de proporţii împotriva acestora. Acest lucru era însă cu totul neadevărat. Dar cînd aceste informaţii au ajuns şi la urechea preşedintelui egiptean Nasser, întreaga armată egipteană a fost mobilizată, începîndu-se negocierile şi cu Siria în vederea organizării unei acţiuni comune împotriva Israelului. La mijlocul lunii mai, peste 500 de tancuri egiptene au fost comasate pe peninsula Sinai. Rabin a trebuit să constate cu groază cum întregul guvern a demisionat, trecînd în mîinile sale, a şefului Statului Major, răspunderea pentru începerea unui nou război. La data de 23 mai 1967, Nasser a anunţat blocarea strîmtoarei Tiran; Canalul Suez nu mai putea fi trecut. Pentru Rabin, această criză politică a provocat şi cea mai serioasă criză psihică a vieţii sale. După două zile de refacere, Rabin şi-a revenit, reuşind să îşi concentreze toate puterile sale în direcţia apărării ţării sale. Administraţia americană a exercitat, la rîndul ei, presiuni asupra Primului Ministru Eschkol, anulînd în ultimul minut această acţiune. Rabin însă a continuat să îşi viziteze trupele aflate pe diverse fronturi; el devenise cel care insufla speranţă naţiunii şi armatei. În această situaţie periculoasă a luat naştere un „Guvern al Unităţii Naţionale”.
În ziua următoare, armata israeliană a izbutit cel mai mare atac preventiv din istoria sa. În doar trei zile, peninsula Sinai era sub control. La data de 3 iunie 1974, poporul israelian l-a ales pe Rabin în funcţia de Prim Ministru. Primii ani de guvernare au fost marcaţi de confl ictele cu coloniştii evrei. Multe colonii fuseseră înfiinţate la acea vreme pe teritoriile ocupate, împotriva dorinţei guvernului israelian.
La 27 iunie 1976, un grup de terorişti germani şi palestinieni au deturnat un avion al Air France, care zbura pe cursa Paris – Tel Aviv. După cîteva ore de rătăcire, avionul a aterizat în Entebbe-ul ugandez. Aici părea că oficialii se pregătiseră să îi primească pe ostatici, pentru că în aeroport fuseseră întinse saltele. Idi Amin, dictatorul ugandez a solicitat eliberarea prizonierilor palestinieni din Israel. Guvernul Rabin a rămas însă neclintit. Nu facem nici o concesie teroriştilor! După aproape o săptămînă, avioanele israeliane “Hercules” au plecat de la Tel Aviv spre Entebbe. Iar totul a decurs aproape perfect în această acţiune curajoasă de eliberare a ostaticilor. Soldaţii ugandezi au fost atît de surprinşi de apariţia unităţilor speciale israeliene, încît nu au ripostat decît foarte slab. Trei pasageri şi comandantul Johann Netanjahu (fratele viitorului Prim Ministru) au murit. Entebbe a devenit din acel moment sinonim curajului israelienilor.
La 13 iulie 1992, Rabin şi-a prezentat Cabinetul. El ocupa pentru a doua oară funcţia de Prim Ministru. În declaraţia sa de guvernare, Rabin a adresat un apel personal palestinienilor, un apel la care nimeni nu s-ar fi aşteptat din partea lui. El a produs astfel o mutaţie decisivă, oferind palestinienilor posibilitatea încheierii unui acord de autonomie, care urma să pună capăt luptelor dintre cele două popoare. Cînd negocierile cu palestinienii nu au arătat că s-ar putea ajunge la un consens, Schimon Peres a forţat cursul discuţiilor. Mijlocul anului 1993 a însemnat un moment istoric, Peres şi Arafat ajungînd la o înţelegere. Iar acest fapt avea să schimbe Israelul. PLO a fost recunoscută ca reprezentantă legitimă a palestinienilor, acestei organizaţii urmînd a-i fi acordate statutul de administraţie proprie. Palestinienii au recunoscut, în schimb, statul Israel, renunţînd la ideea întemeierii propriului stat şi la actele teroriste.
La data de 10 noiembrie 1994, Rabin, Peres şi Arafat au primit Premiul Nobel pentru Pace. Toţi cei trei politicieni au avut un cuvînt important de spus în ceea ce priveşte pacea în Orientul Apropiat, fiind răsplătiţi pentru strădaniile depuse în procesul început la Oslo. Rabin şi-a descris în discursul de acceptare al Premiului Nobel propriul drum de la erou de război la erou al păcii.
Asasinarea lui Rabin
Cu toate că nici o colonie evreiască nu urma a fi cedată pe teritoriile autonome, Rabin a intrat din ce în ce mai mult în colimatorul opoziţiei de dreapta din Israel. Astfel s-a ajuns la excese violente din ce în ce mai dese în cadrul demonstraţiilor împotriva lui Rabin şi al politicii pacifiste a acestuia. Aceste violenţe s-au îndreptat şi împotriva lui Rabin însuşi, un demonstrant încercînd la un moment dat să se arunce asupra lui Rabin. Ca reacţie la mişcarea pacifistă care cuprinsese întreg Israelul, s-a organizat la Tel Aviv o demonstraţie pentru pace de proporţii considerabile. Rabin a ţinut un discurs, fiind aplaudat la scenă deschisă. Cînd a părăsit tribuna, pentru a se urca în maşină, Rabin a fost împuşcat de Yigal Amir. Yitzhak Rabin a murit оn drum spre spital. Amir a fost arestat pe loc şi condamnat după cîteva luni la închisoare pe viaţă. Rabin, unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai Israelului, a fost înmormîntat două zile mai tîrziu, la funeraliile sale participînd şefi de state şi un număr impresionant de oameni.
Din ultimul discurs al lui Rabin ţinut cu ocazia demonstraţiei pentru pace de la Tel Aviv
Voi spune liber aici că am găsit chiar şi în rîndul palestinienilor parteneri pentru obţinerea păcii: PLO, fost duşman, care s-a lepădat însă de terorism. Fără parteneri pacea nu poate exista. Le vom cere acestora să îşi aducă propria contribuţie pentru obţinerea păcii, la fel cum o vom face şi noi, pentru a putea astfel să soluţionăm unul dintre cele mai complicate, lungi şi încărcate emoţional aspecte din cadrul conflictului israelo-arab: conflictul dintre palestinieni şi israelieni.
Această cale este însă bătută cu probleme şi dureri. Pentru Israel nu există nici un drum fără dureri. Dar drumul păcii este de preferat celui al războiului. Vă spun asta ca fost soldat care este astăzi Ministrul Apărării şi care vede durerea familiilor soldaţilor israelieni. Pentru ei, pentru copiii noştri, iar în cazul meu, pentru nepoţii noştri, doresc ca acest guvern să profi te de orice ocazie pentru a promova pacea. Vom putea stabili relaţii de pace chiar şi cu Siria.
Din discursul lui Rabin de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace
(Oslo, 10 decembrie 1994)
Din toate amintirile pe care le-am adunat în cei şaptezeci şi doi de ani de viaţă, îmi voi aminti mereu de linişte: de liniştea apăsătoare din momentul de imediat după şi de liniştea teribilă a momentului imediat dinainte.
Ca soldat, ca comandant, ca Ministru al Apărării am ordonat efectuarea multor operaţiuni militare. Şi, odată cu bucuria victoriei şi cu tristeţea pierderilor, îmi voi aminti mereu de momentul care a urmat imediat după luarea unei astfel de decizii: tăcerea din momentul în care ofiţerii cu grad mare sau miniştrii Cabinetului se ridicau încet de pe scaunele lor, imaginea spatelui lor în mers, zgomotul uşii închizîndu-se, iar apoi liniştea în care mă regăseam singur. Acesta este momentul în care îţi dai seama că prin decizia ta ar putea muri oameni. Membri ai propriei mele naţiuni, dar şi al alteia. Iar ei nici măcar nu o ştiu încă. La această oră ei mai rîd sau mai plîng, îşi mai fac planuri şi mai visează încă la iubire, se mai gîndesc să planteze un pom sau să construiască o casă – şi nu au nici cel mai mic habar, că acestea le sunt ultimele ore pe pămînt. Care dintre ei va trebui să moară? Poza cui va apărea în chenar negru în ziarul de mîine? Mama cui va purta doliu în curînd? A cui lume va ceda sub povara pierderii? Din toate amintirile pe care le-am adunat în cei şaptezeci şi doi de ani pe care i-am trăit voi invoca acum speranţele mele.
Cetăţenii noştri ne-au ales pentru ca noi să îi lăsăm să trăiască. Oricît de groaznic ar suna acest lucru, soarta lor se află în mîinile noastre. În această seară, ei şi-au îndreptat privirea spre noi, iar inimile lor se întreabă: ce fac aceşti bărbaţi şi aceste femei cu puterea pe care le-am încredinţat-o? Ce vor decide ei? Cum va fi ziua de mîine? Va fi pace? Sau război? Vom rîde? Vom plînge? Copiii se nasc într-un mod cu totul nedemocratic. Ei nu îşi pot alege tatăl sau mama. Ei nu îşi pot alege nici sexul, culoarea pielii, religia, naţionalitatea sau ţara în care să se nască. Ei nu îşi pot allege nici dacă să se nască într-un palat sau într-un bordei, într-o guvernare despotică sau una democratică. Încă de la naştere, soarta sa este pecetluită – în mare măsură – de conducătorii naţiunii sale. Ei sunt aceia care pot decide dacă aceşti copii vor avea o viaţă plăcută sau marcată de disperare, dacă aceştia vor trăi în siguranţă sau mereu cuprinşi de spaimă. Destinul acestor copii se află în mîinile noastre – în mîinile celor care conduc ţările, fie ele democrate sau nu.
Vă rog să îmi permiteţi să închei acest discurs cu o binecuvîntare tradiţională evreiască, recitată de poporul meu în zile bune cît şi rele, ca semn al dorinţei sale nestrămutate: “Dumnezeu va da poporului Său putere, Dumnezeu Îşi va binecuvînta poporul Său – şi pe noi toţi – cu pace.”