Este o expresie pe care am auzit-o tot mai des în ultimul timp venind din partea copiilor, a tinerilor. Pedagogia – o profesie tot mai blamată, desconsiderată în rândul tinerei generaţii.
“– Nu vreau să fiu profesor! Nici măcar pentru o zi!
– Dar ce anume ai vrea să fii?
– Cântăreaţă…”
Dezolant…
Cum s-a ajuns aici? Unde şi cum a dispărut acel statut nobil al profesiei de pedagog?
Pe mâinile cui, dar, va ajunge educaţia? A… impresarilor?
Un sezon întreg s-au purtat discuţii vis-à-vis de necesitatea (dar imposibilitatea) creşterii salariilor profesorilor, ca până la urmă să se constate că un procent de 70% dintre români nu ar accepta un loc de muncă în învăţământ, nici dacă salariile profesorilor s-ar majora cu 50%. Sunt rezultatele unui sondaj recent, realizat la sfârşitul lunii octombrie.
Dintre aceştia, 65% sunt persoane care îşi caută un loc de muncă, iar restul de 5% sunt persoane care nu şi-ar părăsi actualul job pentru a lucra în învăţământ. Cei mai mulţi dintre cei care nu ar accepta să lucreze în învăţământ , un procent de 80%, sunt tineri cu vârste între 18 şi 35 de ani. Dintre cei care au spus că ar lucra în învăţământ, 75% au peste 35 de ani şi mai mult de jumătate dintre aceştia sunt femei.
Care sunt motivele?
Psihologii susţin că motivele pentru care nici persoane care îşi caută un loc de muncă nu ar accepta să lucreze în învăţământ ţin, pe de o parte, de stresul pe care îl presupune lucrul cu copiii, contactele cu părinţii acestora şi necesitatea unei continue formări profesionale, şi pe de altă parte, vinovate sunt veniturile mici care pentru un profesor debutant nu depăşesc 800 de RON.
În consecinţă, mulţi profesori ajung să se pensioneze înainte de termen, fie să aibă tulburări comportamentale sau psihosomatice cauzate de stress. Mai mult, norma de predare a unui profesor este de 18 ore pe săptămână – muncă efectivă, la care se adaugă şi orele suplimentare de pregătire a elevilor în anii terminali, lucrările de corectat, temele elevilor, orele pentru pregătirea continuă, elaborarea de planificări, proiecte de lecţie, concursuri de obţinere a gradelor didactice, adică mai mult de 40 de ore pe săptămână de muncă efectivă.
Lipsa materialelor didactice şi uneori chiar şi lipsa unor condiţii propice actului învăţării sunt motive în plus de nemulţumire. Presiunea din ultima vreme din scena politicului şi cazurile de violenţă din şcoli contribuie şi ele la crearea unei stări de frustrare în rândul celor care sunt deja profesori şi îi indepărtează pe cei care ar putea deveni dascăli.
Nici în condiţiile unei măriri de 50% a salariilor care în acest moment pentru un profesor debutant este în jur de 800 RON, numărul doritorilor nu poate fi mare pentru că salariul nu justifică munca depusă la şcoală şi nici stressul la care sunt supuşi profesorii.
„Las’ c-o sa aibe el shi copii, ma scuzi, eu n-am cum sa-l ajut acilea.”
Nu, nea marine, n-ai cum sa-l ajuti „acilea”. Iar eu si mai putin!
Dar ai cum sa ajuti la discutiile noastre prezentandu-ti punctul de vedere. Ai ramas restant cu asta. Asteptam pe cineva care sa incerce sa prezinte punctul de vedere theist, pe care il sugerezi dta prin atacarea lui Dawkins, intr-un mod palatabil. Credeam ca am gasit persoana, in dta. M-am inselat?
Am citit/auzit deseori in ultima vreme despre aceasta ‘obligatie’ a profesorilor sa isi completeze permanent cunostintele, sa dea examene etc. Nu stiu cum e pentru alti profesionisti din Romania, dar aceasta este o practica absolut curenta la cei din Canada, sa zicem. Daca nu tii pasul cu ce este mai nou in domeniul tau, daca nu urmezi cursuri si nu dai examene, ai toate sansele sa pierzi jobul si sa devii de neangajat. Oare asta se intimpla si cu profesorii romani? Cred mai curind ca ei isi dau examenele ca sa li se mareasca salariul – si nicidecum ca va fi dat afara. Sunt cadre didactice care nu au pus mina pe-o carte de ani de zile. Dupa cum sunt cadre didactice care termina cursuri, universitati, masterate, chiar doctorate – fara macar sa fi trecut prin scoala, fara sa fi invatat vreun curs!
Daca exista atit de mult dispret la adresa acestei meserii, in mare parte li se datoreaza si pedagogilor. Ati aflat cit cistiga in Nord America un avocat sau agent imobiliar in primul an de meserie? Daca acesta ar fi singurul criteriu, nimeni nu ar mai dori o cariera in aceste meserii…
Pai daca nici in conditiile majorarii cu 50% a salariilor cadrelor didactice nu se vor inghesui multi sa se angajeze in Educatie inseamna ca majorarea propusa de Parlament este mai mult decat justificata. Cred totusi ca ar fi fost mai potrivita o majorare diversificata (in Universitati) , adica ceva de genul : 50 % pentru asistenti, preparatori si lectori universitari, 30 % pentru conferentiari si nu mai mult de 10 % pentru profesori universitari (mai ales ca ultimilor li s-a mai marit o data salariul in 2003).
Consider ca „fuga de Educatie” s-a accentuat in ultimii ani nu numai din cauza salarizarii ci si datorita cresterii infractionalitatii in scoli sau universitati, a violentei si a „dependentei ” cadrelor didactice de elev sau student, in sensul ca multi studenti gandesc de exemplu asa : noi suntem mai importanti in Universitati decat profesorii pentru ca noi aducem fonduri (prin taxe) pe cand cadrele didactice iau (prin salarii). In plus, legislatia este de asa natura incat studentii au drept de vot in Senatele sau Consiliile profesorale ale universitatior desi nu sunt salariati ai universitatilor.
Un motiv suplimentar de frustrare din partea cadrelor didactice…
1) sunt unul care-a produs parte din profesorii (care-s acuma ca la 40 de ani). Legea-i lege: tre’ sa-l treci daca ia cinci, nu? Shi asta ajunje profesor. Care nu va citi nimik mai mult decat manualu’. Care nu merita nici 800 de ron. Clar?
2) Stresu? Care stres? Sa fim serioshi: pentru majoritatea profilor, nu se exista stres. Neam!
Ca nu le pasa (celor 80 la suta de mediocri). Ca nu citesc, decat impinshi de la spate. Daca se pune de-un grad, cu fortza, adica.
3) Eu, dac-as fi „la putere” n-ash trece cu mai putzin de nota 8 studentzii care vor deveni profi. S-avem mai putzini da’ sa-i platim mai bine. Problema nu e aceea a salariilor mici, e aceea a salariilor *ne-diferentziate*. Ia plateshte pe unul bun de trei ori cat pe unul habarnist shi sa vezi ce lupta pentru perfectzionare…
Am un coleg, absolvent al Facultatii de Istorie. Are doar 27 de ani. Va sustine curand teza de licenta in arheologie.
A crescut de la patru ani fara tata. In conditiile in care trebuia sa isi ajute mama mai la toate treburile, purta permanent cu sine cartile, caietele, pentru a nu pierde nici o clipa considera a fi… timp liber.
Acum preda Istoria la Universitate. E ceea ce ii place sa faca, deoarece pentru a-si castiga existenta alearga din zori pana in seara si la muzeu, si la o editura, fiind un machetator excelent (mai ales in ce priveste hartile).
Elaboreaza si lucrari de design. Numai ce nu face…
As vrea sa va pot face cat de cat o imagine a unui tanar de 27 de ani, de 1.70 m, mereu cu o geanta mare pe umar, in care duce carti, enciclopedii, albume, almanahuri, uneori laptopul…
Toate pentru studenti.
E atat de dezamagit. Tinerii sai (putin mai tineri decat el) pasesc in amfiteatre avand aere de docenti. Dar nu au auzit de Iliada si Odiseea. Colegul meu le-a dus carti cu poze! Le-a vorbit despre valorile antice…
A fost impresionat doar pentru faptul ca… le-a placut!!
A venit triumfator si ne-a spus:”le-a placut!”
S-a casatorit de doar doi ani. Locuieste cu chirie si nu indrazneste inca sa se bucure de un copil, tocmai din acest motiv: nu are casa si e mereu pe drumuri… Si cati nu sunt in situatia lui…
Oare chiar sa nu fie vorba de stres?
Adriana, ma bucur ca ne regasim pe sarma!
Exemplul dat mi se pare edificator. Am fost „in incaltzarile lui”, la aceeasi varsta (25-33 de ani).
Stres? Cand faci ce-ti place? Sa fim serioshi. Stresu’ vine atuncea cand faci lucruri care-tzi sunt bagate pe gat.
De aceea chestia cu „cate sacrificii am facut eu ca sa-mi dau doftoratu’), dac-o chiar auzi, ciuleshte urechile, ca ai de-a face cu un impostor. Sadea. Ca aia carora le place ceea ce fac *nu* percep stradaniile drept sacrificii. Niciodata.
Si nu tre’ uitat nicodata: lucrurile cele mai importante din veatza nu-s… lucruri. Sunt: tineretezea, sanatatea, optimismul, puterea de munca, idealurile. Pe care el, prietenul tau, le chiar are!
Las’ c-o sa aibe el shi copii, ma scuzi, eu n-am cum sa-l ajut acilea.
Cele bune, Nea Marin
Este o tragedie aceasta realitate a tinerilor ce refuza in mod hotarat sa devina pedagogi.
Este un semn ce arata ca sufletul tarii noastre si credinta intr-un viitor intelept pentru copii nostrii vor dispare.
Pedagogia este simbolul divin al cumpatarii,rabdarii si valorificarii infinite a tot ce este mai bun si frumos in oameni.
Pedagogia este cea care ne ocroteste pe toti si ne ajuta sa ramanem o viata intreaga echilibrati si cu incredere deplina in talentele si inclinatiile noastre.Pedagogia este fiica lui Dumnezeu.